John Médaille – Modelul Emilian / Capitalismul Molecular, o alternativă distributistă

medaille_john_chrysostom-spre_o_piata_cu_adevarat_libera-9585Extrase din cartea  ‘Spre o piaţă cu adevărat liberă’ de John C. Médaille. Traducere de Irina Bazon, anul apariţiei: 2012. Număr de pagini: 224, ISBN: 978-973-8131-75-0. Cartea poate fi comandată la  Editura Logos, preţ: 20 lei (TVA inclus).

Analiză critică a economiei actuale ar fi inutilă dacă distributismul nu ar oferi o alternativă. Alternativele distributiste nu ar fi credibile dacă nu ar funcționa în mod concret, pe teren, atât în cazul producției de serie mică, cât și în producția pe scară largă. Așa cum o dovedesc exemplele, distributismul nu oferă panacee abstracte, ci sisteme care funcționează pe teren; sisteme pe care orice parte interesată le poate examina pentru a se convinge de eficacitatea lor.

Un astfel de sistem este economia distributistă din regiunea Emilia-Romagna, una dintre cele 20 de regiuni administrative din Italia, cu capitala la Bologna. Iată cum îl descrie Kevin Carson: „Cel mai apropiat model existent de producție industrială sustenabilă ne este oferit de Emilia-Romagna. În această regiune de 4,2 milioane de oameni, cea mai prosperă din Italia, industria este bazată pe «rețelele de producție flexibile» ale micilor firme care țin locul fabricilor enorme sau corporațiilor integrate pe verticală. Utilaje de mici dimensiuni, multifuncționale, sunt integrate în producția artizanală, putând fi mutate frecvent între diferitele linii de producție. Este un model de producție adaptat cererii: mărfuri fabricate la comandă, care elimină în mare parte costurile legate de stocuri. Atât canalele de aprovizionare cât și piața de desfacere sunt preponderent locale. Economia locală nu este predestinată ciclului avânt prăbușire. Creșterea economică explozivă urmată de criză este cauzată de supraproducția necesară pentru a menține scăzute costurile pe unitatea de produs, fără a ține seama de cerere. Deși o mare parte a producției realizate în Emilia-Romagna merge la export, în cazul unei prăbușiri a economiei globale industriile acestei regiuni ar suferi mult mai puțin decât cele din SUA. Beneficiind de o producție la scară mică și de furnizori locali, trecerea la o producție destinată satisfacerii necesităților locale ar fi relativ ușor de realizat. Salariul mediu în Emilia-Romagna este aproape dublu față de restul Italiei, cam 45% din valoarea PIB-ului fiind creată în întreprinderi aflate în proprietate cooperatistă“.

Aspectele importante asupra cărora ne concentrăm în această analiză sunt producția distribuită și flexibilă, utilajele de mici dimensiuni, multifuncționale, producția adaptată cererii de tip „demand-pull“, nu „supply-push“, lanțurile locale de aprovizionare și proprietatea productivă larg distribuită. Să analizăm aceste puncte pe rând.

Producția flexibilă. Aceasta permite circulația rapidă între diferite linii de producție, în funcție de cerere. Acest tip de producție nu este posibil în cazul corporațiilor multidivizionare, în cadrul cărora o nouă linie de producție presupune intrarea în funcțiune a unei noi secțiuni, împreună cu necesarul ei de capital, ca să nu mai vorbim de cheltuielile administrative. Mai mult, acest tip de manufactură este mai ușor de integrat în producția artizanală, furnizând cele mai bune produse provenite atât din producția în serie mare, cât și din cea în serie mică. Producția artizanală nu va mai însemna un compromis între calitate și preț, între producția individuală și producția de masă.

Utilajele multifuncționale. Folosirea utilajelor multifuncționale permite fabricii mutarea cu ușurință de la o linie de producție la alta, după cum dictează cererea, fără a fi necesare costuri excesive de reutilizare. Sistemul actual care se bazează pe folosirea de utilaje specifice pentru fabricarea anumitor tipuri de produse nu poate conferi acest avantaj. Mai mult, utilajele multifuncționale sunt deja larg răspândite. Majoritatea gospodăriilor dețin deja destul de multe astfel de unelte. Dacă vom căuta în comunitățile noastre, este posibil să descoperim o abundență de capital, echipamente care pot fi îmbinate pentru a fabrica ieftin, eficient și la nivel local o varietate de produse.

Producție adaptată cererii. Producția în funcție de cerere are mai multe consecințe favorabile în plan economic și social. Din punct de vedere economic, reduce stocurile, încurajează localizarea liniilor de aprovizionare și atenuează ciclul avânt-prăbușire. În plan social, recurge mai puțin la publicitate pentru vinderea bunurilor. În prezent, consumatorii sunt victime ale propagandei permanente care apelează la instinctele lor. Nu este vorba decât de o „pornografie comercială“, necesară într-un sistem de tip supply-push (bazat pe stimularea ofertei). Această propagandă este îndreptată mai ales asupra copiilor, care trebuie să fie socializați în spiritul culturii consumiste pentru ca sistemul actual să supraviețuiască.

Lanțuri locale de aprovizionare. Canalele locale de aprovizionare diminuează substanțial costurile și sporesc utilitatea firmelor la nivel local. Ne-am convins cât de „eficient“ este să transportăm roșii de la 2.000 de mile depărtare înainte de a le consuma sau să aducem produse de la celălalt capăt al lumii. Evident, ceva este în neregulă în această ecuație și chiar și cei mai ignoranți oameni admit că aprovizionarea la nivel local este mai eficientă decât cea de la distanță. Deoarece procesul de fabricație este în mare măsură distribuit între firme locale, care comercializează produsele între ele și către public, piața liberă funcționează și toate inputurile primesc un preț pe piață. Aceasta înseamnă că pot fi luate decizii corecte privind activitățile de producție și marketing, iar resursele pot fi alocate mult mai eficient decât în cadrul corporațiilor multidivizionare, unde acestea sunt alocate socialist.

Proprietate productivă răspândită. Proprietatea larg răspândită, deținută de lucrători, rezolvă problemele ivite din separarea capitalului, managementului și muncii, precum și a cunoașterii tehnice de cea antreprenorială. Lucrătorii nu mai sunt rotițe într-un mecanism economic, ci dețin controlul asupra propriului destin pentru că sunt stăpâni pe proprietățile lor: pământ, utilaje și propriile aptitudini. Sunt soluționate problemele cauzate de despărțirea proprietății de muncă și a managementului, de cunoașterea procesului de producție. Pe lângă aceasta, este încurajat și consolidat sentimentul de comuniune. În ultimă instanță, acesta este scopul real al unei economii. Scopul ei nu este acela de a acumula mormane de bani, ci de a crea bogăție reală care să susțină familiile și comunitățile.

Scalabilitatea. Corporațiile multidivizionare trebuie să atingă dimensiuni gigantice pentru a avea cu adevărat putere. Astfel, se creează o prăpastie între afaceri și „marile afaceri“, două tipuri foarte diferite de întreprinderi, care au efecte diferite asupra pieței. Modelul distributist și-a dovedit eficacitatea și în producția de serie mare (după cum vom arăta în capitolul următor), dar este adaptabil și la nivel de afacere de familie sau chiar la nivel de individ. Într-adevăr, acest model permite oamenilor să profite de capitalul de care dispun, în prezent neutilizat. De exemplu, putem folosi bucătăria proprie și camera de oaspeți pentru a deschide un mic restaurant sau o braserie. De fapt, doar numărul sufocant de norme zonale și reglementări, precum și necesitatea unei contabilități complicate sunt factorii care ne împiedică să utilizăm mai frecvent capitalul pe care îl avem.

Există oameni care au pledat în favoarea distributismului, iar aceștia sunt producătorii înșiși. În ultimii 20 de ani, ei au încercat să creeze un simulacru, nereușit, de sistem distribuit. Și-au dat seama că nu mai este profitabilă deținerea de echipamente scumpe și au distribuit producția în întreaga lume, externalizând-o către întreprinzători din lumea a treia care și-au asumat toate riscurile deținerii de proprietate. În același timp, corporațiile beneficiază de transport ieftin și de drepturi izvorâte din posesia legală de brevete, ceea ce le asigură controlul asupra produsului final. În sistemul industrial de astăzi, se consideră că este inutilă deținerea efectivă a unei fabrici atunci când tot ceea ce contează este să deții o marcă.

Acesta este sistemul „Nike“, în care „produsul“ nu este reprezentat de pantofi, ci de logo-ul „swoosh“ imprimat pe ei. De fapt, compania Nike nu se ocupă decât cu obținerea de brevete și cu strategiile de publicitate. Pantofii sunt fabricați în ateliere de tip sweatshop. Utilizarea excesivă a publicității îi permite companiei Nike să vândă perechea de pantofi cu 100 de dolari, costurile cu forța de muncă fiind de 1 (un) dolar. Deși pare o afacere bună, compania își pregătește propria distrugere. Thomas Peters, un guru al managementului, susține că aproximativ 90% din valoarea unui produs nu este reprezentată de costurile cu utilajele sau cu forța de muncă, ci de „proprietatea intelectuală“. Ceea ce înseamnă ca o corporație își poate exercita controlul prin intermediul legilor privitoare la brevete. Cu toate acestea, nu va mai dura mult până când fabricile actuale vor decide că brevetele nu au nici o justificare morală sau economică. Vor sfâșia swooshtika și vor descoperi că își pot vinde produsele la nivel local la o zecime din preț și că își pot plăti lucrătorii de trei ori mai mult. Pe măsură ce actuala ordine economică se destramă, corporațiile își vor da seama că au creat toate condițiile pentru înlocuirea lor. Iar aceasta este o veste bună.

Emilia-Romagna, are o istorie de 100 de ani de economie cooperatistă. Cooperativele au fost desființate în anii ’30 de către fasciști. După războiul mondial care a devastat regiunea, spiritul cooperatist a fost reînviat și de atunci a tot crescut. Până în prezent au fost înființate aproximativ 8.000 de cooperative, de dimensiuni și tipuri variate. Majoritatea sunt întreprinderi mici și mijlocii și activează în toate domeniile economiei: industrie, agricultură, finanțe, comerț cu amănuntul și servicii sociale. „Modelul emilian“ este diferit de cel din Mondragón. În timp ce Mondragón funcționează după un model ierarhic similar cu organizarea corporațiilor multidivizionare (diviziunile corporației având însă libertatea de a se retrage oricând din cooperativă), modelul Emilia-Romagna constă în rețele create între o mare varietate de firme independente, avem un model rețea. Aceste rețele sunt foarte flexibile și se pot muta de la o linie de producție la alta, combinând un grad înalt de integrare pentru comenzi specifice cu un grad înalt de independență.

Cooperarea între firme este asigurată, în principal, de două organizații, ERVET (Agenția de Dezvoltare a regiunii Emilia-Romagna) și CNA (Confederația Națională a Artizanilor). ERVET oferă întreprinderilor servicii de asistență reale (spre deosebire de cele oferite de guvern), constând în analize ale planurilor de afaceri, marketing, transfer de tehnologie și alte servicii. Centrele de servicii sunt organizate în jurul unor industrii diverse. De exemplu CITER oferă asistență în domeniul modei și al industriilor textile, QUASCO în domeniul construcțiilor, CEMOTOR în cel al echipamentelor pentru terasamente etc. CNA oferă asistență micilor artigiani, firmele artizanale cu mai puțin de 18 angajați, unde proprietarii lucrează în cadrul firmei, și contribuie cu servicii de finanțare, salarizare și alte servicii de acest tip.

Modelul din Emilia-Romagna se bazează pe conceptul de reciprocitate. Reciprocitatea are la bază noțiunea de transferuri bidirecționale: importantă nu este relația de schimb la un preț stabilit, cât faptul că ceea ce obține cineva este proporțional cu ceea ce oferă. Elementul de încredere este foarte important, fiindcă reduce costurile de tranzacționare, de contractare și de reprezentare avocațială, spre deosebire de situația din corporațiile moderne, în cazul cărora aceste cheltuieli reprezintă o proporție însemnată din costurile totale. Mai mult, dacă reciprocitatea este principiul care stă la baza unei familii și comunități sănătoase, sistemul economic consolidează atât familia, cât și societatea civilă, în loc să funcționeze în dauna lor.

Iată cîteva din rezultatele economice ale aplicării modelului emilian. Cooperativele furnizează 45% din PIB-ul regiunii, salariile sunt cu 50% mai mari decât în restul Italiei. Productivitatea și nivelul de trai ale regiunii sunt printre cele mai mari din Europa. Spiritul antreprenorial este foarte ridicat, peste 8% din forța de muncă desfășurând activități independente sau deținând propria afacere. Există 90.000 de întreprinderi de producție în regiune, ceea ce reprezintă, cu siguranță, una dintre cele mai dense concentrații de întreprinderi din lume. Unii au numit modelul din Emilia-Romagna „capitalism molecular“; dar indiferent cum este numit, reprezintă, cu siguranță, un model opus, net superior capitalismului corporatist.


Economics, Cooperation, and Employee Ownership – The Emilia Romagna model At the core of the Emilian Romagna success story is the regional government’s focus on support small businesses – employee-owned and co-op owned alike. EM… ER population is 3.9 million, there are 420,000 firms – one for every 9 men, women and children! More than half the population are co-op members. Coops – including employee-owned businesses – employ 10% of the workforce and generate, according to University of Bologna economist Stefano Zamagni, about 30% of the GDP in the region and up to 60% of the GDP in some cities like Imola. In Bologna itself, 15 of the 50 largest businesses are coops, and coops employ 25,000, or 10% of the labor force. Housing co-ops and consumer co-ops are so numerous that they hold down prices, and most privatized social services are provided by employee co-ops (including 60% of home health care services). “Emilia Romagna has 7% of the population of Italy,” says del Bono. “But we account for 9% of the Italian GDP, 12% of Italy’s exports, and 30% of Italy’s patents.” Unemployment is an enviable 3%.

It wasn’t always this way. Emilia Romagna moved from among the poorest of Italy’s industrial regions in 1950 to the richest in 2005. Today it’s among the 10 richest of the European Union’s 122 regions. … The Italian cooperative movement had its origin in 1850s and flourished in Northern Italy before Mussolini came to power. Unlike most of the rest of Europe where consumer co-ops predominated, in Italy employee-owned co-ops played a major role. In1921, there were 3600 consumer co-ops and 2700 production co-ops in Emilia Romagna. Its strong co-operative and labor movements had been decimated by 25 years of Mussolini’s fascism that suppressed all independent organizations and jailed many co-op and labor leaders. After Mussolini’s fascists marched on Rome in 1922, and, beginning in 1926, Mussolini’s government systematically crushed them as independent organizations. Emilia Romagna came out of World War II as perhaps the most devastated region in Italy. After the war ER became part of Italy’s so-called “Red Belt,” the part of Italy that was in the front line of the Cold War because the Communists and Socialists won the elections there. The CIA poured money into the region to split the labor and co-operative movements.

… The regional government’s economic development agency ERVET created publicly funded small business “industrial sector service centers” that have supported small business clustering in the region. They provide shared services in research and development, purchasing, education and training, workplace safety, technology transfer, marketing and distribution, exporting and more for scores or hundreds of small businesses in industrial sectors like ceramics, textiles, footwear, construction, and agricultural machinery. These service centers combine the economies of scale with the advantages and flexibility of small business. They have supported the so-called “flexible manufacturing” of the region in which small businesses in the same industry collaborate in joint bids for major contracts. The region is home to some very high value-added producers, including companies widely known in the United States like Ferrari, Lamborghini, Maserati, and Ducati, which use networks of small businesses to supply their inputs. That support for local ownership forms the context for Emilia Romagna’s cooperatives. The result is thousands of small and medium-sized enterprises, perhaps the densest concentrations of small businesses in the industrial world.

Employee-owned companies in Italy fall under the general cooperative law that covers agricultural cooperatives, fishing co-ops, housing co-ops, consumer co-ops, and credit unions as well as employee-owned businesses. With the restoration of democracy in Italy after World War II, parliament gave formal recognition to the role of cooperatives. Article 45 of the Italian Constitution (1947) states: “The Republic recognizes the social function of cooperation characterized by mutual aid and not private profit. The law promotes and favors the growth of these structures using the most appropriate means and guarantees that their character and purpose will be inspected accordingly.”

The Basevi Law of 1947 Italy’s basic co-op law – fleshed out this constitutional recognition. It provided co-ops with special tax treatment to encourage their self-capitalization by creating the concept of “indivisible reserves” for the benefit of all (i.e., future generations of employees and the community). Earnings could be contributed to indivisible reserves tax free, saving 40% in taxes, but if the co-op dissolved or sold, its reserves by law went to another cooperative or to a cooperative federation, rather than being distributed among the members. Members received their returns in annual interest payments on their membership fees and in patronage dividends. Curiously, the law extended the same advantages to co-ops in which all employees were members and those in which only a minority of employees were members provided members owned 100% of the business. As a consequence, some employee co-ops have a very low level of inclusion of employees as members.

There have been three major changes in co-op laws since 1947. In 1991, “social cooperatives” were formally recognized with special goals and special tax advantages. Those are discussed below. In 1992, co-op law was changed to require all cooperatives to contribute 3% of their profits to co-op development funds run by the various federations of cooperatives. These funds are earmarked for starting new cooperatives or growing existing cooperatives. The law generalized the previous practice of the largest co-op federation, the left-leaning Legacoop. In 2001, the right-wing Berlusconi government in Rome staged a frontal legislative assault on the co-ops which all the co-op federations fought. The result was a compromise: tax advantages for co-ops were reduced and scaled to the proportion of employees or consumers who belonged as members. Contributions to indivisible reserves are now 70% tax exempt for co-ops that do at least 50% of their business with members; those that do less are now only 30% tax exempt. Not surprisingly, this has encouraged employee co-ops to enroll at least 50% of their employees as members.

… In the last fifteen years, co-ops of all sorts have doubled their importance in the Italian economy. Today 121 of the 1400 largest Italian firms are cooperatives or 9%, up from 4%, and employment have doubled from ½ million to 1 million. Employee-owned co-ops play a major role, especially in Emilia Romagna.

The traditional employee-owned cooperative in Emilia Romagna is the artisan-style production cooperative that has consolidated and grown. Some were established to deal with shutdowns; others, with lockouts; others, from artisans pooling their assets; and others, by benevolent management. Employee co-ops have succeeded first in the local or regional market, then the national, and now the global market largely because of their focus on competitiveness and innovation. Employee ownership is itself seen as a competitive advantage. “The gift of the cooperative is to create a sense of collective entrepreneurship. Membership requires thinking about the business. Workers are more committed than in private firms,” says Stefano Bolognesi, president of Cooperativa Ceramiche d’Imola.

While Italian co-op experts describe employee co-ops as being “by definition undercapitalized,” in fact the legally required “indivisible reserves” build over time into substantial permanent equity that dwarfs membership fees. Bilanciai, which became a co-op in 1963, for instance, has membership fee accounts of $1 million and indivisible reserves of $12 million. The indivisible reserves were universally seen as an advantage, guaranteeing employment for multiple generations, rather than “collective property” to be “privatized” by the current group of members. Here’s how Bolognesi from Cooperativa Ceramiche d’Imola, and a third generation co-op member, summed it up: “Part of our mission is intergenerational mutuality. What we see here is the fruit of generations of work. We receive wealth from past generations, and we create it for future generations of members. Our objective isn’t just to generate jobs for this generation but also for future generations.”

Employee co-op wages generally match the industry standard, because the co-ops are covered by the general industry-wide wage agreements that cover the private sector. Members receive both interest on their membership fee (typically about 9%) and “patronage dividends” annually. “Patronage dividends” are based on member labor input into the business, are frequently equal for all members, and varied from the equivalent of 1 to 4 months’ salary in the co-ops we visited. Managers, however, make less than the market – typically 75-80% of what they would make in comparable private sector jobs. There was a period in the 1980s when co-ops were modernizing that they turned generally to the market for management, but that led to major value conflicts between managers and members. Consequently today, 80-90% are said to be recruited from within. “You earn less money,” says Bilanciai’s elected president Luciano Diacci, who came from the company’s engineering staff, “but have more satisfaction, more job security, and a real sense of belonging.

Social cooperatives. The rapid growth in employee ownership in Italy in the last twenty years has been in the social cooperative sector, which provide a variety of social services. Like most of the rest of the West, Italy has undergone an extensive debate about the role of government in providing public services. While the rapid Italian recovery and economic growth after World War II was driven by a very large state sector, in recent years Italy has moved farther than most other Western countries in seeking to privatize public services. Unlike most of the rest of the West, however, Italy has done it with cooperatives. In Bologna, depending on whom you talk to, 60 – 85% of privatized social services are provided by social co-ops. Throughout Italy social co-ops employ 60,000 and account for 13% of social service expenditures. Their goal: to promote the public interest outside state sector.

There are two basic types of social co-ops. Type A is owned by the employees and provides social services to the usual social clients. Type B is owned by the members and also provides gainful employment for the marginalized, who must comprise at least 30% of members. Type B co-ops provide sheltered employment for the hard-to-employ – handicapped, former substance abusers, etc.  The hard-to-employ have an ownership share in the business, they have additional tax advantages as well. Social co-ops have low membership fees, typically $1000 or so, and short probationary periods. Wages meet private sector standards because of the industry-wide bargaining agreements, but are typically below wages paid previously to public sector employees to perform the same work – even after patronage dividends are added in.

Economies of scale. In Italy the agricultural, financial, and consumer co-ops and the employee-owned companies are organized in the same associations at the national, regional, and local levels. While co-op federations are separated by party politics, their unity across sectoral lines is immensely useful for strengthening second-tier cooperative structures and building the whole cooperative sector. The strength of the Italian co-ops stems largely from their creation of secondary co-ops, or “cooperation among co-ops.” Like the Mondragon co-ops in Spain, they have set up financial institutions; insurance companies; and joint training, research, and development centers.

Co-op federation services. The three main cooperative federations provide many services to their members. The Legacoop, for example, provides tax preparation, accounting, payroll and legal services; training and development; occupational health and safety consulting; collective bargaining; waste disposal; and lending and equity investment from its development fund. It also charges a hefty 4/10 of 1% of sales for membership. Because the Federations have regional and provincial associations, these services are provided locally but with real economies of scale.

Financial services. Unipol is an [1] insurance company set it up in 1963 by a group of Bologna co-ops to insure their members. Today it is Italy’s 3rdlargest insurance company and employs 5400. It had a growth crisis in the 1970s, but was rescued by the German Metalworkers’ insurance company injecting an equity stake. Today its ownership has broadened to include cooperatives, labor unions, and the left-leaning farmers and family business organizations. Together they own 51% while 49% is publicly traded. Of the 51% held by organizations, 30 Lega co-ops hold more than half. Unipol was a pioneer of social accounting in Italy, which it has been doing for a decade. Its “social balance sheet” is as glossy as a Fortune 500 annual corporate report. But the content is very different. Still, “we are a business, not a charitable organization,” says Franco Malagrino, Unipol’s social accountability director. The company is more profitable than the average for private insurers in Italy. As a consequence of its business success, [2] Unipol has become a major source of investment in the cooperative sector through the placement of its reserves, which are largely placed in there. It has recently expanded its financial services: [3] The Unipol bank grew from 9 branches in 1998 to 273 branches today, and Unipol set up a merchant bank in 2003.

Co-op development funds. Since 1992, 3% of profits of co-ops have been allocated to cooperative development fund to finance starting new cooperatives, conversion of existing businesses to co-ops, and the expansion of current cooperatives. Each of the three big co-op association has its own fund. Legacoop’s fund – Coopfond, as of 2004 raised about $290 million and had invested about $340 million. Additionally, Coopfond has 14 regional funds. The other two national cooperative associations have smaller funds. Unaffiliated coops’ contributions go into a government fund for the same purpose. The Legacoop’s Coopfond can: 1] place up to $1.5 million into either equity or debt with a 5-7 year term, 2] take up to 50% equity in new co-ops, 3] provide 30% equity in conversions of existing businesses to cooperatives, and 4] lend 50% of the costs of expansion projects for existing coops.

Between 1994 and 2001, Coopfond supported 109 co-op start ups with $48 million in equity and $17 million in loans leveraging $288 million in investment and creating 4640 new jobs. It also supported 82 expansion projects with $53 million in loans, leveraging $370 million in co-op investments and creating 2690 new jobs. That’s 7300 jobs for $101 million invested or about $14,000 per job. Furthermore, the Coopfond tries to strengthen Southern Italy. Of Coopfond’s current revenue, 76% comes from Northern Italy, 21% from Central Italy, and 3% from South Italy. By contrast investments and lending are 52% in Northern Italy, 21% in Central and 27% Southern Italy.

Anunțuri

Despre Alex Imreh

http://www.aleximreh.ro http://www.facebook.com/alex.imreh 0742-669918
Acest articol a fost publicat în 4. Propuneri, Distributism și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la John Médaille – Modelul Emilian / Capitalismul Molecular, o alternativă distributistă

  1. Pingback: Obiectiv final – economia civică, după modelul emilian. Calea – o îmbinare între o bază civilă larg distribuită și un leadership vizionar/charismatic. Resursele există, mai trebuie structurare. | Alex Imreh

  2. Pingback: traditionaliști vs progresiști? | a3f.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s