Aurel Teodorescu despre PNTCD, Ovidiu Hurduzeu despre PNT

Aurel Teodorescu, Pitesti, 23 noiembrie 2012. Astazi a fi politician devine o patologie si clasa politica este o maladie sociala daca avem in vedere profilul moral si civic al multimii atat de pestrite ce alcatuieste asa-numita „noua clasa” politica, Aurel Teodorescuo sintagma celebra formulata de Milovan Gilas, prietenul si tovarasul de lupta al lui Iosip Broz Tito: revolutionari fara revolutie, bisnitari, hoti, femei fudule si nimic mai mult, ziaristi, avocati, medici, lucratori si lucratoare proveniti din organele de represiune ale vechiului ori mai noului stat comunist roman, toata aceasta multime pestrita fiind dovedita vinovata de decaderea institutiilor statului la o treapta atat de joasa incat o noua definitie a politicii poate fi inregistrata in dictionarele de politilogie – actiune impotriva interesului national. Consolidarea si extinderea acestei plagi sociale este incurajata si isi justifica pretentiile de a conduce Romania si prin acoperirea oferita de centrele de hegemonie mondiala prin celebra formulare „politically correct„. Din aceasta „clasa” se ivesc, ca Venus din spuma marii, partidele politice, parlamentul, guvernul.

In aceste imprejurari, un caz cu totul special il ofera Partidul National Taranesc Crestin Democrat. Acest partid constituit in ianuarie 1990, se autodefineste drept continuator al Partidului National Taranesc, partidul martir atat de temut de comunistii mai vechi sau mai noi pentru simplul motiv ca era singurul partid politic national din istoria Romaniei. Ca si liberalii se considerau partid national nu trebuie sa-i credem pe cuvant ci sa avem in vedere Constitutia Romaniei din 1923 care-i da de gol cat de nationali erau si cat de ancorati erau in internationalismul antinational prin definitie. Asadar PNTCD, prin glasul conducerii aparuta in 1990, declara ca nu va lasa partidul (PNT) sa moara, avand datoria sfanta si patriotica de a-l readuce in viata politica a Romaniei. Mi-aduc aminte ce aflux de adeziuni la PNTCD luase nastere in luna ianuarie 1990, ce simpatie populara exista pentru taranisti, minune care a durat pana la sfarsitul lui ianuarie cand conducerea PNTCD apare brat la brat cu conducerea FSN si din balcon saluta multimea care initial protesta si dorea alungarea lui Iliescu si Roman, care voiau sa apere „valorile intinate” ale comunismului.

Ce a urmat se stie; multimea, potrivit psihologiei multimilor, s-a dat cu comunistii din moment ce taranistii facusera pasul cu stangul. Atat le-a trebuit emanatilor Marii Revolutii din Decembrie. Au demarat imediat o campanie bine organizata de denigrare a taranistilor care ziceau ei, „voiau aducerea chiaburilor si legionarilor” la putere. Conducerea PNTCD nu a contracarat aceasta campanie tipic bolsevica si nici nu avea interes deoarece cooptase in partid activisti ai PCR si ai organelor sale de represiune. In loc de unitate in PNTCD, unitate de gandire si actiune, apare deturnarea principiilor PNT si pierderea identitatii PNT, adica tocmai ceea ce trebuia pentru ca partidul „sa moara”, in timp ce se declara in mod ipocrit „sa nu lasam partidul sa moara! „In anii ce au urmat „s-a facut totul”, ca sa folosesc o expresie des auzita in cuvantarile lui Nicolae Ceausescu, ca PNTCD sa intre in fel de fel de combinatii si sa promoveze in conducerea sa fel de fel de indivizi ce i-au clocit o implozie cu efectele ce le vedem in prezent.

Startul dat de PNTCD in 1990 constituie tradarea PNT si o blasfemnie la adresa taranistilor omorati in puscariile politice precum si a urmasilor si a celor persecutati ani in sir dupa anul 1964. Din punct de vedere democratic, o salvare a taranismului prin PNTCD actual este foarte greu de obtinut deoarece partidul a fost adjudecat de catre elementele antitaraniste inscrise in el si care formeaza o majoritate zdrobitoare, asa cum s-a vazut la congresele partidului. In orice moment, prin vot, curat democratic, aceasta majoritate hotaraste perfect democratic soarta partidului. Si se vede cum o hotaraste. Taranistii care au dovedit ca sunt adevarati, asa putini cum sunt ei acum, au misiunea, pot spune chiar istorica, de a salva taranismul si Romania autentica.

Aurel Teodorescu, 5 decembrie 2012. Mai exista, in fapt, partidul taranistilor? Ce inseamna a fi taranist in anul 2013? Are o doctrina acest partid? Daca are, care este deosebirea dintre partidul taranistilor si celelalte partide existente acum in Romania? Daca deosebirea nu exista, atunci de ce exista PNTCD? Constituit in ianuarie 1990, Partidul National Taranesc Crestin Democrat, se autoproclama continuator al Partidului National Taranesc, acel partid national, de sorginte romaneasca, care in perioada interbelica a fost ca baza sociala si ca importanta istorica, cel mai mare partid al Romaniei.

La 43 de ani dupa dizolvarea PNT de catre comunisti si exterminarea in inchisorile politice a lui Ion Mihalache si Iuliu Maniu, in contextul politic creat de caderea lui Nicolae Ceausescu, apare PNTCD avand drept fatada un grup de vechi membri ai PNT, functiile de presedinte si prim-vicepresedinte fiind ocupate de Corneliu Coposu si Ion Diaconescu. Acestia erau inconjurati de un numar mare, majoritar, de persoane nu numai straine de taranism ci chiar fosti membri si activisti ai PCR, plus fel de fel de indivizi fara valoare politica sau morala, atat in conducerea centrala a partidului cat si in organizatiile judetene si locale dar care, profitand fara nicio retinere de fetisizarea principiului democratic de catre vechii taranisti, profitau de arma votului si impuneau o politica a defetismului si a colaborarii cu PCR, naparlit in noua sa piele numita FSN, ce avea sa-si tot schimbe numele dar nu si esenta, in anii urmatori.

Lipsiti de capacitatea politica de a sesiza si a fructifica extraordinara ocazie de a da peste cap planul bine elaborat al comunistilor romani, acela de trecere si adaptare la noua etapa de evolutie a comunismului european, sefii PNTCD au ratat sansa de a cuceri puterea politica intr-o Romanie cuprinsa de un val revolutionar pe care FSN voia sa-l foloseasca doar pentru a se legitima ca alternativa fata de Nicolae Ceausescu si nimic mai mult. Aceasta sansa putea fi fructificata in intervalul 25 decembrie 1989 – 28 ianuarie 1990 dar, din punct de vedere taranist, nu exista nicio pregatire constienta, practica si metodica. A lipsit un plan tactic detaliat de actiune de preluarea puterii. Batranii taranisti nu au fost capabili sa determine acel moment in care sansa de a cuceri puterea politica era cea mai favorabila. Din aceasta cauza, perioada de inactiune a taranistilor a permis PCR sa se reorganizeze sub masca FSN, oamenii lui Ceausescu reusind sa aflueasca valul revolutionar spre albia lor.

Istoria, ca rezultat al politicii este implacabila, iar politica nu este o joaca, cine o incearca si nu stie s-o duca la bun sfarsit, pierde. Numai oamenii politici adevarati pot sesiza si folosi momentele propice pentru o actiune care sa si reuseasca. Dupa performanta electorala remarcabila din mai 1990, cu un procent ce amintea de cea a taranistilor in 1947, comunistii au ramas neinfranti pana in ziua de azi. Totodata, partidele coordonate de ei, partide-sectii ale FSN(PCR), indiferent de denumire au reusit nu numai sa-si mentina, sa-si consolideze puterea politca si economica, ci sa si faca din PNTCD o sluga care sa joace rolul necesar intr-o democratie, ca adversar politic, ca opozitie dar nu oricum ci „constructiv”, cum zicea Ion Iliescu liderul lor. Chiar si cand cele doua haite feseniste se incaierau pe prada numita Roamnia, PNTCD nu era capabil sa profite de ocazie si sa se afirme in fata populatiei nemultumite de lacomia si nerusinarea fesenista. Si nu e de mirare daca ne amintim numele presedintilor PNTCD. Totdeauna cand aceste momente favorabile au existat, PNTCD a fost ca prin farmec ocupat cu scandaluri interne devenite spectacol public ridicol. Anii electorali 2004, 2008, 2012 au fost tot atatea ocazii de discreditare, de pierdere a identitatii politice si a prestigiului. Inexistenta unui plan de lupta, dat de o directie clar asumata si nu de milogeala pe langa partidele feseniste, un plan bine gandit, in functie de imprejurari, care sa fie transmis judetelor ca acestea sa-l urmareasca si sa-l rezolve in plan local, a fost asigurata, pe langa stupiditatea vechilor taranisti, de existenta in PNTCD a comunistilor si slugilor de ocazie ale acestora. deghizati in taranisti.

Acum, cu ocazia alegerilor pentru Parlamentul Romaniei, rezultatele anilor de orbire politica a batranilor taranisti si de tradare a PNT, au atins o performanta cu adevarat istorica: PNTCD, daca il consideram urmas al PNT, a abandonat si doctrina si programul si traditie legate de PNT, iar numele celor cativa asa-zisi taranisti le gasim pe listele partidelor feseniste. Daca, prin mila FSN-ului acestia ar ajunge in Parlamentul Roamaniei, ei vor face politica stapanilor care le-au oferit loc pe listele lor, ei nu vor aduce absolut niciun folos PNTCD, asa cum si pana acum „taranistii” Boiangiu si Irimescu au reprezentat partidul in parlament. Iata unde a ajuns partidul care se autointituleaza taranist dar refuza sa poarte steagul taranist in campanie electorala si se baga sluga la una sau alta din haitele feseniste.

Istoria PNTCD este un sir de umilitoare compromisuri cu FSN, indiferent de forma si maniera in care au fost facute acestea, ele fiind numai in defavoarea celor care, in perceptia publica, sunt considrati urmasi ai PNT, partidul-martir al anilor de teroare comunista. Acest comportament al fruntasilor PNT CD nu putea sa duca decat la starea in care se afla astazi acest partid; de sluga, cand la una cand la alta din haitele feseniste cu pretentii de partide politice ori, impartindu-se, concomitent sluga ambelor bande de raufacatori. Astazi PNTCD confirma inca o data acest narav, asteptand sa-i cada cateva firimituri de la masa comunistilor aflati in concurs pentru Parlamentul Romaniei, concurs in al carui final puterea le va fi asigurata, indiferent care din bande va avea procentul cel mai mare. Nu pot sa nu aduc in memoria cititorilor celebra butada, adaptand-o la situatia de azi, rostita de presedintele comunist al republicii noastre: ce blestem pe poporul roman sa aleaga intre doua bande comuniste – USL si ARD.

Intr-un fel tot raul este spre bine; legea suprema a naturii regland totul, inclusiv fenomenele sociale, in speta evenimentele politice. Atat electoratul cat si PNTCD isi merita soarta, umilirea si suferintele materiale si sufletesti urmand sa le ascuta mintea, sa le constientizeze. „Raul e bun”, spuneau bolsevicii rusi in pregatirile ce le faceau pentru insurectia din octombrie-noiembrie 1917. Desigur era bun pentru cauza lor doar. Si pentru bolsevicii romani de azi (rus.bolse=majoritatea), care formeaza majoritatea imensa a politicienilor, raul este folosit ca instrument politic care sa manipuleze electoratul,  canalizandu-i nemulumirile si ura spre o persoana sau alta, dupa imprejurari si interese, dar niciodata contra sistemul politico-economic comunist atotputernic in Romania de azi. Tocmai datorita acestei tactici, corect aleasa pentru un electorat alienat dupa 65 de ani de dominatie comunista, conceptele stanga/dreapta politica, comunist/democrat, ateu/crestin sunt de neinteles. Dar, referindu-ne la argumente si practici specifice arsenalului comunist, putem spune ca starea socio-politico-economica si spirituala a poporului roman de azi nu a ajuns la „acumunlarile necesare” pentru o rabufnire care sa arunce gunoiul politic romanesc la lada de gunoi a istoriei. Si, bineinteles si gunoiul politic din PNTCD, partid care ar binemerita o conducere formata din oameni politici si nu din slugi marunte ale FSN, al caror ideal suprem nu este altul decat acela de a primi si ei un colt de masa la ospatul ciocoilor rosii. Si asta va mai dura pana cand adevaratul partid al taranistilor va da peste cap, cu masa cu tot, acesti paraziti de pe trupul natiunii. Mai devreme sau mai tarziu, acest proces este inevitabil.


Ovidiu Hurduzeu  – Ce sustineau taranistii din perioada interbelica? O privire istorica. Ce au sustinut agrarienii romani? Au fost ei niste inapoiati? Niste stangisti?

Modelul agrarian al PNT-ului si a altor partide agrariene, bazat pe cooperative şi un capitalism democratic, propunea întregii Europe o „a treia cale“ situată între mercantilism, care favoriza oligarhia, monopolurile şi marea finanţă, şi comunism. Agrarienii români, spre deosebire de fascişti, susţineau idealurile capitalismului democratic şi ale pluralismului politic. Precum distributiştii englezi ai lui Belloc şi Chesterton, ei se pronunţau pentru răspândirea largă a micii proprietăţi productive şi se opuneau intervenţiei statului în viaţa personală şi viaţa grupurilor sociale. Capitalismul monopolist-financiar le repugna pentru că înrobea ţărănimea, trata persoana ca pe o marfă şi crea o imensă inechitate socială. „Robia nu a dispărut declara Ion Mihalache, munca liberă impozitată şi protecţionismul în comerţ, iată formele moderne de iobăgie.“ Fascismul şi comunismul le erau duşmani de moarte, apelau la inginerie socială ca sa introducă omul într-o turmă şi să distrugă comunităţile născute organic. Agrarienii protejau satul prin sprijinul pe care îl acordau familiei şi unităţii sale economice, gospodăria ţărănească. Odată ajunse la putere în Europa de Est, partidele agrariene au promovat dezvoltarea selectivă a industriei, comerţul liber cu vecinii, constituţionalismul, impozite echitabile, guvernul descentralizat, pacifismul, reforma învăţământului şi serviciul public pentru tineri. Unul dintre obiectivele lor principale a fost crearea unei zone danubiene de comerţ liber în Centrul şi Estul Europei.

Privind retrospectiv, agrarienii din anii ’20-’30 ne apar ca pionieri entuziaşti a ceea ce numim astăzi „dezvoltare durabilă“. Este de remarcat accentul pe care îl puneau pe grija faţă de sănătatea solului şi a animalelor din gospodărie, pe agricultura practicată în micile ferme de familie, o agricultură considerată mai eficientă şi mai diversificată decât exploatările agricole pe scară largă. Într-o vreme în care atât socialiştii cât şi adepţii liberalismului considerau ca economia de scară, bazată pe principiile centralizatoare ale marii fabrici şi ale marilor latifundii, era singura capabilă să asigure cea mai înaltă formă de productivitate, agrarienii insistă, cu argumente teoretice şi mai ales practici concrete, asupra avantajelor şi potenţialului oferit de o economie a unităţilor mici, flexibile, unite printr-o reţea de cooperative.

După cum scrie Constantin Stere, un teoretician al agrarianismului de la noi: „[…] din statistici rezultă că agricultura mică nu numai că nu are a se teme de concurența marei agriculturi, ci din potrivă, în condițiuni egale, gospodăriile mici și mijlocii se dovedesc mai rezistente decât cele mari. Avantagiile economice sunt hotărât de partea gospodăriei mici, aceasta nu aleargă după rentă și nici după dobânda capitalului și deci produce mai ieftin, gospodăria mică dispune de puterea de muncă mai intensivă a omului ce muncește pentru dânsul: ea face cu putință utilizarea mai potrivită cu natura ei a fiecărei bucățele de pământ“. Potrivit lui C. Stere, „formula progresului nostru economic şi social, ce ni-o impun condiţiile însăşi ale vieţii noastre naţionale“ ar fi „o ţărănime liberă şi stăpână pe pământul ei; dezvoltarea meseriilor şi a industriilor mici, cu ajutorul unei intense mişcări cooperative la sate şi oraşe; monopolizarea de către stat, în principiu, a industriei mari (afară de cazuri excepţionale, unde ea s-ar putea dezvolta de la sine, fără prejudiciu pentru viaţa economică)… am curajul să afirm că aceasta va fi politica economică a generaţiunii ce va veni după noi“.

Modelul agrarian, deși privilegia mica proprietate productivă și cooperația, nu era exclusivist. O afirmă răspicat Virgil Madgearu, marele economist agrarian din perioada interbelică: „Regimul cooperatist, luând în posesiune toate căile comerțului și creditului, care stabilesc contactul cu piețele mondiale de mărfuri și capitaluri, salvează economiile familiale rurale de pauperizare și organizând producția pe baze raționale, asigură dezvoltarea maximă a forțelor de producție națională… Firește, cooperatizarea ordinei economice a statelor social-agrare nu înseamnă o tendință de excludere a formelor de întreprindere capitalistă, din celelalte domenii ale vieții social-economice, ci numai o limitare a câmpului de activitate, impusă de condiții de ordin natural și de necesități naționale“.

Influenţa mişcării agrariene asupra ţăranilor era atât de puternică încât „în anii ’20, celor care urmăreau evenimentele din Estul Europei li se părea că viitorul regiunii era de partea ţăranilor «verzi», nicidecum de partea bolşevicilor «roşii»“. Lovindu-se de zidul poporaniştilor, strategia agrară a Kominternului în Europa Centrală şi de Est s-a făcut ţăndări; după şase ani de la înfiinţarea sa bolşevicii au fost nevoiţi să renunţe la „Internaţionala ţărănească“ (Krestintern), pe care o creaseră în 1923.

La vremea în care Krestinternul bolşevic trăgea obloanele, rivalul său de moarte, „Internaţionala verde“ a partidelor agrariene (numită Biroul Agrarian Internaţional) era la apogeul existenţei sale. Creată în 1923 la Praga, organizaţia ajunsese în 1929 să reunească şaptesprezece partide agrariene din întreaga Europă (Partidul Naţional Ţărănesc adera la „Internaţionala verde“ în 1928). „Ceea ce le-a reunit – scrie gânditorul american Allan C. Carlson – a fost o nouă credinţă, una care ameninţa ambiţiile şi programele atât ale «dreptei» cât şi ale «stângii»“. Departe de a emana o stare de spirit arhaică, o repliere tribală asupra sinelui, „Internaţionala verde“ făcea apel la „ideea agrarianismului universal“ şi a „democraţiei agrariene“. Liderul ţărăniştilor cehi, Milan Hodza, era convins că „democraţia agrară este legătura puternică care îi va uni pe oameni pe plan internaţional, o unitate informală, organică şi psihologică care va contracara orice atacuri venite de la dreapta imperialistă sau de la stânga bolşevică“.

Cine îşi mai aduce aminte astăzi de „cea de a treia cale“ din anii ’20? Comuniştii, care urau ţăranul român, şi elitele neoliberale, care îl dispreţuiesc şi vor să-l transforme în orice altceva decât ţăran, au şters din memoria colectivă mai toate datele relevante despre un sistem economic centrat pe familie şi pe asocierea în cooperative. Liderii agrarieni de atunci, un Ion Mihalache, un Milan Hodza sunt daţi pe nedrept uitării. În ciuda greşelilor pe care le-au făcut, partidele agrariene din anii ’20 au demonstrat că ţărănimea a ştiut să-şi asume pe deplin responsabilitatea politică ce i-a revenit.

vezi si Crip.ro: „Roşii“ contra „verzi“: Cominternul împotriva ţăranului şi ţărăniştilor

Anunțuri

Despre Alex Imreh

http://www.aleximreh.ro http://www.facebook.com/alex.imreh 0742-669918
Acest articol a fost publicat în 0. Atitudini, 1. Premize, Agricultură, Distributism și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s