| Ideology of Pirate Party | Pirate politics, Freedom of Information, Privacy, Distributism, Copyright and Patent reform, Transparency of government |
|---|
Stiați că Partidul Piraților are ca ideologie distributismul? Pentru eliminarea corupției, re-distribuirea puterii din economie (ergo din politica și mass media) este singura soluție reală, structurală care tratează boala – nu simptomele.
Destinul ungurilor este legat de cel al națiunilor europene și a devenit în asemenea măsură o parte a Uniunii încât astăzi nici un singur popor – inclusiv poporul maghiar – nu poate fi liber dacă Europa nu este liberă. Europa de astăzi este fragilă, slabă și bolnavă ca o floare mâncată de un vieme ascuns. Astăzi, la 168 de ani după marile Războaie de Independență ale popoarelor europene, Europa, casa noastră comună, nu este liberă!
Europa nu este liberă! Pentru că libertatea începe cu rostirea adevărului. Astăzi, în Europa, este interzis să spui adevărul. Chiar dacă este făcută din mătase, o botniță rămâne o botniță! Este interzis să spui că nu sunt refugiați şi că migrația este o amenințare pentru Europa! Este interzis să spui că zeci de milioane de migranți sunt gata să se îndrepte spre noi. Este interzis să spui că imigrația aduce crime și teroare în țările noastre! Este interzis să arăți că masele de oameni care sosesc dintr-o altă civilizație pun în pericol felul nostru de viață, cultura noastră, obiceiurile noastre și tradițiile noastre creștine! Este interzis să arăți că cei care au ajuns aici mai întâi și-au construit deja propria lor lume, separată, numai pentru ei, cu legi și idealuri proprii, mult deosebite de structura veche de un mileniu a Europei!
Este interzis să arăți că nu este un lanț accidental de evenimente, că este o operațiune planificată și orchestrată de dinainte. Este interzis să spui că în Bruxelles se pun la cale planuri pentru a aduce aici o masa enormă de străini, cât mai repede posibil și a-i așeza printre noi! Este interzis să arăți că scopul aducerii acestor zeci de milioane de migranți este transformarea peisajul religios și cultural al Europei, dărâmarea fundațiilor etnice, pentru a elinima astfel statele națiuni, ultima barieră din calea internaționalismului! Este interzis să spui că Bruxelles-ul devorează în mod invizibil din ce în ce mai multe felii din suveranitatea noastră națională și că la Bruxelles mulți lucrează acum la un plan pentru Statele Unite ale Europei – un plan pe care nu l-a autorizat nimeni!
Dușmanii de astăzi ai libertății sunt croiți altfel decât conducătorii regali și imperiali din trecut sau decât cei care au condus sistemul sovietic; ei folosesc un set de instrumente diferit pentru a ne aduce la supunere. Astăzi, nu ne mai bagă în închisori, nu ne mai deportează în lagăre de concentrare și nu mai trimit tancuri să ocupe țările dornice de libertate. Astăzi bombardamentele mass-mediei internaționale, denunțurile, amenințările și șantajul sunt suficiente – sau au fost, până acum. Popoarele Europei se trezesc încet, se adună, și în curând vor câștiga teren. Grinzile Europei care se sprijină pe suprimarea adevărului scârțâie și se frâng. Popoarele Europei se trezesc, se regrupează, iar curând vor câștiga teren, par să fi înțeles în sfârșit că viitorul le este amenințat: nu doar prosperitatea, viețile confortabile, slujbele le sunt amenințate, ci însăși securitatea noastră și ordinea pașnică a vieților noastre este amenințată. În sfârșit, popoarele Europei, care au moțăit în abundență și prosperitate, au înțeles că principiile vieții pe care Europa le-a construit sunt în pericol de moarte.
De data aceasta, pericolul nu ne amenință așa cum o fac războaiele sau calamitățile naturale, trăgându-ți brusc covorul de sub picioare. Imigrația în masă este un curent lent de apă care erodează tenace țărmurile noastre. Este mascat sub o cauză umanitară, dar adevărata lui natură este ocuparea de teritorii. 
Iar teritoriul câștigat de ei este pierdut de noi. Mulțimi de apărători ai drepturilor omului simt nevoia obsedanta, irepresibilă, de a ne pune la punct și a ne acuza. Susțin că suntem xenofobi înrăiți, dar adevărul este că istoria națiunii noastre este una de ospitalitate și de întrepătrundere a culturilor. Cei care s-au gândit să vină aici ca membri noi ai familiei, ca aliați sau ca refugiați care se temeau pentru viețile lor au fost primiți și lăsați să-și facă un cămin nou. Însă cei care au venit aici cu gândul de a ne schimba țara, a o schimba după propria lor concepție, cei care au venit cu violență și împotriva voinței noastre au fost întotdeauna primiți cu ostilitate.
Doamnelor și domnilor, la început au vorbit despre câteva sute, o mie sau două mii de oameni relocați. Însă nici un singur lider responsabil european nu ar îndrăzni să jure că aceste două mii nu vor crește pentru a ajunge în final zeci sau sute de mii. Dacă vrem să oprim această imigrație în masă, trebuie mai întâi să oprim Bruxelles-ul. Principalul pericol pentru viitorul Europei nu provine de la cei care sosesc aici, ci de la internaționalismul fanatic al Bruxelles-ului. Nu trebuie să permitem Bruxelles-ului să se plaseze deasupra legii.
Nu vom importa în Ungaria crima, terorismul, homofobia și anti-semitismul care dă foc la sinagogi. Nu vor fi cartiere în care legea să nu poată fi aplicată, nu vor fi dezordini în masă. Nu vor fi revolte de imigranți aici și nu vor fi bande care să ne amenințe femeile și fiicele. Nu le vom permite altora să ne spună pe cine trebuie să luăm pentru a deveni apoi noi înșine străini în țara noastră. La sfârșit, ne vom trezi că ni se va spune să ne facem bagajele și să plecăm de pe propriul nostru pământ. De aceea, respingem planul forțat de reinstalare și nu vom tolera nici șantajurile, nici amenințările.
A venit vremea să împiedicăm distrugerea Europei și să-i salvăm viitorul. A venit vremea opoziției și a rezistenței. A venit vremea să ne adunăm împreună cu aliații noștri. A venit vremea să ridicăm steagul națiunilor mândre. În acest scop, indiferent de simpatiile politice, chemăm toți cetățenii din Ungaria să se unească și toate națiunile din Europa să se unească. Liderii și cetățenii Europei nu mai trebuie să trăiască în două vieți diferite. Trebuie să restaurăm unitatea Europei. Noi, popoarele Europei, nu putem fi libere individual dacă nu suntem libere împreună. Dacă ne unim forțele, vom reuși; dacă tragem în direcții diferite, vom eșua. Împreună suntem puternici, dezbinați suntem slabi. Fie toți împreună, fie deloc – aceasta este legea de astăzi.
Maghiari, în 1848 era scris în cartea destinului că nimic nu se poate face împotriva Imperiului Habsburgic. Dacă atunci ne-am fi resemnat, soarta ne-ar fi fost pecetluită, iar marea germană i-ar fi înghițit pe unguri. În 1956, era scris în cartea destinului că trebuie să rămânem o țară ocupată și sovietizată, până când patriotismul se va fi stins în fiecare maghiar. Dacă atunci ne-am fi resemnat, soarta ne-ar fi fost pecetluită, iar marea sovietică i-ar fi înghițit pe unguri. Astăzi este scris în cartea destinului că forțe mondiale ascunse, fără chip precis, vor elimina tot ce este unic, autonom, tradițional și național. Vor amesteca culturile, religiile și populațiile, până când mândra noastră Europă, cu multe fețe, va sfârși lispită de sânge și docilă. Și dacă abdicăm de la crezul nostru, soarta ne va fi pecetluită, și vom fi înghițiți în enormul pântece al Statelor Unite Europene. Sarcina care le revine poporului maghiar, națiunilor central-europene, celorlalte națiuni europene care nu și-au pierdut încă bunul simț este să înfrângă, să rescrie și să transforme soarta care ne este hărăzită.
Noi, ungurii și polonezii, știm cum să facem asta. Am fost învățați că numai cine poate privi primejdia în față poate fi numit brav. De aceea, trebuie să scoatem vechea virtute a curajului din mâlul uitării. Mai întâi, trebuie să turnăm oțel în coloanele noastre vertebrale și să răspundem clar, cu voce suficient de puternică pentru a fi auziți de departe, celei mai importante, singurei întrebări cu adevărat importante pentru soarta noastră. Întrebarea de care depinde dacă viitorul Europei rămâne în picioare sau se prăbușește este aceasta: „Vom fi sclavi sau oameni liberi?”. Aceasta este întrebarea! Vă rog să răspundeţi.
Discursul lui Orban pe youtube.
Conform UNCHR (Agenția ONU pentru Refugiați) în 2015 au intrat în Europa peste un milion de imigranți (1,1015,078), în principal pe ruta balcanică. În 2016 tonul dat de Ungaria a fost urmat de Austria, Bulgaria a rezistat de la inceput, Macedonia a reusit să-și apere in final granitele și astfel ruta balcanică a fost închisă. În 2016 Grecia a lăsat în continuare usile larg deschise, Italia e prima tinta occidentala, în primele 6 luni au intrat în Europa peste un sfert de milion de imigranți.
Mi se pare de neînţeles că după ce a fost îngropat un monstru, Uniunea Sovietică, un monstru similar, este construit. De ce CE (comunitatea europeană) a devenit UE (uniunea europeană)? Poate dacă examinăm Rusia sovietică vom afla răspunsul.
Uniunea sovietică era condusă de 15 oameni care nu erau aleşi, care se investeau in funcţii reciproc şi care nu dădeau socoteală nimănui. Uniunea europeană este condusă de 2000 de oameni în acelaşi fel. Se întâlnesc în secret, nu răspund faţă de nimeni şi nu-i putem destitui din funcţii.
S-ar putea spune că Uniunea europeană are un parlament ales. Şi Uniunea sovietică avea unul: Sovietul Suprem. Se aplica ştampila și (se vota) la fel ca pentru parlamentul european, iar timpul la microfon era limitat la un minut pentru fiecare vorbitor, la fel ca in parlamentul european. În UE sunt sute de mii de eurocraţi cu salarii imense, cu mulţi servitori, bonusuri si privilegii, cu imunitate pe viaţă la orice persecuţie, care sunt mutaţi pur şi simplu de la o funcţie la alta, indiferent dacă au făcut treabă sau nu. Nu este asta exact ce se făcea în fosta Uniune Sovietică?
Uniunea Sovietică a fost creată prin coerciţie şi prin ocupare militară. Uniunea europeană, admitem, a fost creată fără folosirea expresă a forţei militare, dar tot prin coerciţie şi prin abuzuri economice. Pentru a continua să existe, Uniunea Sovietică s-a extins continuu. În momentul când s-a oprit extinderea, a început colapsul. Iar eu am convingerea că la fel se va întâmpla şi cu Uniunea europeană.
Scopul existenţei Uniunii Sovietice a fost crearea unei noi entităţi istorice: poporul sovietic, iar noi trebuia să ne renegăm naţionalitatea, tradiţiile şi trebuia sa uităm obiceiurile popoarelor noastre. La fel şi Uniunea europeană nu doreşte să fiţi englezi sau francezi (nici români sau bulgari). Doreşte ca voi toţi să fiţi o nouă entitate istorică, să fiţi europeni. Să vă suprime toate sentimentele naţionale si să trăiţi ca o comunitate multinaţională. După 73 de ani, acelaşi sistem (multinaţional), în Uniunea Sovietică, a cauzat mai multe conflicte interetnice decât oriunde în lume. În Uniunea Sovietică unul din marile ţeluri a fost distrugerea statului-naţiune. Şi asta este exact ce face UE astăzi. Bruxelles-ul absoarbe state-naţiune pentru ca acestea să nu mai existe.
Corupţia era generală în sistemul sovietic, de sus până jos. Şi tot aşa este şi în UE. Aceeaşi activitate coruptivă care îmbiba Uniunea Sovietică este şi în UE. Cei care i se opun sau o dezvăluie sunt reduşi la tăcere sau pedepsiţi. Nimic nu s-a schimbat. În Uniunea Sovietică aveam Gulagul. Văd că, de asemenea, avem gulag şi în UE. Nu se numeşte “gulag”, ci “politically corect”. Când oricine încearcă să exprime ce gândeşte în legatură cu evenimentele (cu agenda de lucru a UE), iar viziunea sa este diferită de linia agreată (aprobată, oficială), va fi ostracizat. Acesta este începutul gulagului, începutul pierderii libertăţii.
În Uniunea Sovietică ne-au spus că avem nevoie de un stat federal pentru a evita războiul. În UE se face exact acelaşi lucru. Pe scurt, este aceeaşi ideologie, modelul sovietic prezentat în ambalaj vestic. Dar, din nou, la fel ca Uniunea Sovietică, UE contine şi propriul sfârşit. Din nefericire, când se va prăbuşi, şi se va prăbuşi, va lăsa în urmă un dezastru imens şi vom rămâne cu uriaşe probleme economice şi etnice. Vechiul sistem sovietic a fost incapabil de reformă, şi la fel şi UE. Dar există o alternativă la a fi conduşi de cei 2000 de oficiali autodesemnaţi din Bruxelles. Se numeşte independenţă. Nu trebuie să accepţi ce au planificat pentru tine. Până la urmă, nimeni nu te-a întrebat dacă vrei să participi (să fii în UE)!
Eu am trăit în viitorul tău (Uniunea Sovietică) şi nu a funcţionat! Acest text nu este un indemn la pesimism, ci la a deschide bine ochii la ce acceptam. In fond, avem libertatea de a discerne – unul din putinele lucruri pe care nimeni nu ni le poate lua cu forta.
Vladimir Bukovsky – scriitor rus, dizident anti-comunist originar din URSS, devenit persoana non-grata in propria tara, stabilit in Cambridge, UK.
adevarul.ro/victoriile-mari-comunitatile-mici Concluzia după aceste alegeri locale este simplă: hai că se poate, România! Nu de azi pe mâine, nu uşor, dar se poate. Sistemul crapă, încet şi sigur, în punctele lui vitale. Politicienii de stil vechi nu vor mai face tot ce le trece prin cap, în dispreţ faţă de lege şi de cetăţeni. Dacă s-a putut acum la locale, se va putea şi la parlamentarele din toamnă. Miza e enormă. România se schimbă. Încet, poate prea încet pentru noi toţi cei care ne-am pierdut răbdarea în ultimii 26 de ani. Se schimbă încet, dar sigur. Numai cine nu vrea să vadă semnele noului început va rămâne blocat în deznădejde, resemnare şi pasivitate. Înţeleg să mai sper şi să mai lupt, alături de toţi cei care refuză să depună armele. Şi, credem noi, suntem destui pentru a genera o nouă revoluţie a implicării în România.
republica.ro/alegatorii-nu-sunt-niciodata-prosti-partea-buna-a-alegerilor-locale-2016
Sistemul politic e o piață. Câtă vreme pe o piață nu ai competiție, produsele și customer service-ul vor fi proaste. Marele câștig al localelor 2016 este ca au apărut câteva produse noi pe piață. Monopolul de 25 de ani al partidelor de sorginte comunist-securistă a fost spart. Aceste produse au fost cumpărate, adica votate de electorat. Ceea ce înseamnă că dacă vii cu un produs politic nou și decent, exista piață pentru el. Nu iei tu dintr-o dată toată piața, dar știi că ai o șansă dacă ai un produs bun. Asta va încuraja o gramadă de noi antreprenori politici care s-au ferit să intre timp de 25 de ani. Nu doar că le era frică de monopoliștii cei mari, dar le era frică și de faptul că nu exista o piață. Efectul acesta va începe să se vadă, timid, încă de la parlamentarele din toamnă, dar se va simți din plin de-abia în 2020. Avangarda acestui val de antreprenoriat politic, cei care au luat procente semnificative, au lucrat ani buni la treaba asta, nu s-au apucat alaltăieri, au construit frumos, cărămidă cu cărămidă, și tocmai deaceea au reușit.
Dacă există o regulă de bază în politica din democrații este asta: alegătorii nu sunt niciodată proști/răi/criminali! Niciodată! Cea mai sigură cale către eșec în politică este sa crezi ca alegătorii sunt proști. Aviz sutelor de chibiți care zilele astea deplâng prostia/lenea/complicitatea nației. Aviz mai ales antreprenorilor politici, actuali sau viitori. Alegătorii sunt de obicei extrem de pragmatici. Dacă toată clasa politica e o apă și un pământ, dacă douăzeci de ani toți i-au furat și n-au pus nimic în loc și după aceea apare unul care i-a furat la fel de crunt, dar măcar
a pus un rând de panseluțe în parc, atunci decizia pragmatică e să-l realegi pe ăla cu panseluțe. Alegătorii sunt, de asemenea, de obicei extrem de dezinformați. Peste tot în lumea asta, chiar și în democrațiile cele mai avansate, alegătorii sunt prea ocupați cu slujbe, credite, copii, sănătate, ca să aibă timp să se informeze corespunzător. Ceea ce nu înseamnă ca sunt și naivi. Știu ca sunt dezinformați, știu că pot fi ușor manipulați, și tocmai de-asta merg pe instincte: ce-i spune burta despre A sau B, ce-i spun apropiații despre A sau B, care pare mai de încredere sau mai destoinic dintre A sau B, cu ideile cui, în tușe foarte largi, nu în detalii, rezonează mai bine? End of story! Aviz celor isterizați ca nația nu vede corupția, înșelăciunea, ticăloșia, complicitatea etc. Le vede foarte bine, dar n-are timp nelimitat sa le sorteze, tot pe instinct merge.
Partea bună cu dezastrul PNL de la București este ca se trage un ultim semnal de alarmă: dacă nu se reformează major, dacă vor continua să mimeze ca se reformează, actualele partide parlamentare vor muri. E ultima lor șansă, dacă o ratează acum, până în 2020 vor fi rupți în bucăți, terminați de partidele noi. Aviz eșalonului doi și trei care vor fi slugărit ani de zile pe lângă șefii cei mari ca sa se aleagă cu praful de pe o tobă dezintegrată. Știu că pentru unii pare că s-a dărâmat cerul de când PSD-ul defilează prin București, PNL-ul e o glumă tristă, iar unii primari sunt aleși cu scoruri zdrobitoare direct din arest. Dar… și credeți-mă… localele din 2016 sunt încă o dovadă că ne maturizăm politic mai repede și decât ne dăm noi înșine credit. Dezvoltarea economică/sociala nu poate fi niciodată despărțită de cea politica. Și fiecare cere lecții dure. În cea politică, oportunitățile pentru învățare apar doar la scrutinuri, odată la câțiva ani. Știu ca sună aiuritor de optimist, dar învățăm remarcabil de repede și ne dezvoltăm mai echilibrat decât ne dăm noi seama.
După ce a făcut minuni în comuna sa constănţeană Peştera, Valentin Vrabie a câştigat alegerile în Medgidia, oraș cu 40.000 locuitori. A câștigat ca independent și anunță o adevărată revoluție prin folosirea inteligentă a banului public. 
In 1975, unul din 5000 de copii dezvolta autismul; in 1985, rata a fost de 1 la fiecare 2.500; in 1995, a fost de 1 la fiecare 500, in 2005 a fost de 1 la fiecare 166 si astazi este de aproximativ 1 la fiecare 68 de copii.
Dr. Seneff a subliniat faptul ca reprezentantii gigantului Monsanto sustin frecvent ca glifosatul nu este toxic. Primul test facut vreodata pentru a detecta contaminarea cu ierbicid din corpul uman a fost comandat de Friends of the Earth Europa. Voluntari din 18 tari diferite au dat probe de urina. Din 182 de probe de urina testate, s-a contatat ca o 
medie de 44% contineau glifosat, cu toate ca proportia de contaminare variaza de la tara la tara. Toti voluntarii au fost locuitori din oras care nu au avut de-a face cu glifosatul in mod direct, si doar o singura persoana din mediul rural a fost supusa acestui test. Macedonia si Bulgaria au avut cel mai mic numar de teste pozitive (10%), in timp de 90% din probele efectuate in Malta au fost testate pozitiv. Un procent de 70% dintre voluntarii din Germania, Marea Britanie si Polonia au avut ierbicid in corpurile lor. Cercetatorul de la MIT a constatat si un numar de bine-cunoscute „bio-markeri de autism”. Acestea includ: flora intestinala perturbata, inflamatii intestinale, deficit de serotonina si melatonina, tulburari mitocondriale, deficit de fier, zinc si mangan. Ea arata, de asemenea, faptul ca: „Acestea pot fi explicate ca efecte potentiale ale glifosatului asupra sistemelor biologice.”
Potrivit uneri cercetari realizate la UC Davis, femeile gravide care locuiesc in apropierea terenurilor si fermelor care utilizeaza pesticide chimice au un risc de 60% de a avea un copil cu tulburare din spectrul autismului sau alte tulburari de dezvoltare. Intr-un alt caz, un grup de oameni de stiinta au scos la iveala faptul ca autoritatile de reglementare europene au stiut cel putin din 2002 ca glifosatul Monsanto produce malformatii cerebrale. Reglementarile au indus in eroare publicul cu privire la siguranta glifosatului, iar in Germania Oficiul Federal pentru Protectia Consumatorilor si pentru Siguranta Alimentelor a spus Comisiei Europene ca nu exista dovezi care sa sugereze ca glifosatul provoaca malformatii congenitale.
Exista multe studii care confirma faptul ca mamele care sunt expuse la pesticide dau nastere la copii cu inteligenta scazuta, anomalii structurale ale creierului, tulburari de comportament, rate mai mari de cancer la creier. „Ce este ingrozitor este ca am stiut despre aceste pericole de zeci de ani insa nu s-a facut nimic. In urma cu aproape 20 de ani, oamenii de stiinta de la Consiliul National de Cercetare au cerut masuri rapide pentru a proteja masele de tineri de utilizarea pe scara larga a pesticidelor. Cu toate acestea, astazi, copiii din SUA continua sa fie expusi la pesticide care sunt cunoscute a fi daunatoare, in locuri in care traiesc, invata, se joaca” – Pesticide Action Network America de Nord (PANNA). Alte studii dovedesc ca aceleasi pesticide Monsanto produc boli degenerative si cancer (lymphoma, Parkinson).
Articol integral – ecology.md/alarmant-pana-in-2025-unul-din-doi-copii-ar-putea-avea-autism, sanatate.bzi.ro
Jose Mujica – cel mai ”sărac” președinte din lume: M-am gândit mult la toate astea, am avut timp să mă gândesc pentru că am petrecut 10 ani izolat într-o celulă și 7 ani fără nici o carte. Ori ești fericit cu puțin, liber de greutați pentru că fericirea ta vine din interiorul tău, ori alergi după iluzii și nu vei ajunge niciodată nicăieri. Eu încurajez întelepciunea nu sărăcia. Pentru societațile consumiste lipsa de creștere este o tragedie, se inventează constant false nevoi, suntem condamnați să cumpărăm încontinuu, să ne irosim viata. Când cumpărați obiecte nu le plătiți cu bani, le plătiți cu ore, cu timp din viața voastră, timp în care lucrați ca sclavi pentru a produce bani. Dar viata, timpul petrecut ca ”sclav fericit”, anii voștrii, sunt singurul lucru care nu poate fi cumpărat cu bani. Ne sacrificam viata, ne irosim anii pentru obiecte de care nu avem nevoie, pe care le vom arunca pentru a cumpăra noi și noi obiecte, ca într-un blestem continuu, atât ca o facem nu obligați cu biciul ci din ”entuziasm propriu”.
Președenția Uruguay a ales să cumpere un elicopter de salvare în loc să cumpere un avion prezidențial. E simplu, mai toate deciziile publice se reduc la ”dileme” asemănătoare, ar trebui să fie alegeri similare. Pur si simplu să nu mai risipim resurse pe lucruri inutile și lux, resursele să le consumăm pe nevoile reale ale comunitaților. Acesta e sensul real al democratiei. Sens profund distorsionat de politicienii de azi care fac exact invers, care în loc să serveasca comunitațile nu fac decât sa le jefuiasca. Problema noastra nu e lipsa de resurse ci lipsa de guvernare corecta. Politicienii actuali sunt preocupati doar de cine va câstiga alegerile ca să poate fura mai departe, cine vor fi cei care împart prada. Guvernanții se luptă doar pentru bani și putere, în loc să se lupte pentru oameni. Nu avem crize ecologice, crize ale resurselor, avem doar crize politice. Am ajuns să ne distrugem planeta din setea de dominatie a celor puternici, din cauză ca cei care au prea mulți bani sunt niște psihopați, cu atât mai nesătui cu cât sunt mai bogați .
Când esti cel mai jos te confrunți cel mai palpabil cu realitatea, lupta și speranța dau sensul adevarat al vietii. Nu poti trăi în ură, durere, critică. Când doar ne plângem de milă nu putem merge mai departe, starea de veșnică cârteală ne blocheaza, nu mai facem nimic, ajungem condamnați la pasivitate. Fiecare generatie poate învăța cu adevarat doar din propria experiență, doar din propriile greșeli. Poti schimba ceva doar dacă vrei să construiesti, răzbunarea nu e solutie pentru nimic.
Oamenii învață mai mult din suferinte decât din lux. Nu promovez o cale a suferinței, vreau doar să spun că întotdeuna se poate reîncepe de la zero, poți sa te ridici din nou și din nou de o mie de ori, atât timp cât mai ai viață în tine. Se poate și merită, din greutăți ne putem ridica mai întelepți, de jos ne putem ridica mai puternici, aceasta e cea mai mare lecție a vieții. Nu suntem învinși decât în momentul în care ne credem învinși. Pierdem doar cand ne pierdem crezul.
Protestele au fost mari și reale, făcute în mare măsură spontan. Au fost bune și necesare, l-au dat jos în sfârșit pe Ponta, chiar dacă focul a fost aprins și apoi întreținut de ”profesioniști” cu participarea mass media, o conlucrare orchestrată de .. ziceti voi ca sa nu zic eu.
Mulți din cei care au participat la proteste vin cu o inflație de propuneri fanteziste, parcă totul e o imensă emisiune tv de prost gust, gen ”românii au talent civic”. Sintagma ”trebuie să” este o îndobitocire, atât timp cât nu se propune ”CUM să” – la modul realist. Nu e destul să protestăm, până nu se vor organiza oamenii să se lupte acolo unde se iau deciziile, să ÎNLOCUIASCA politicienii nu doar să ii dea jos, să îi inlocuiasca cu oameni nu cu alți politicieni, până nu vor apare partide noi fără legătura cu mafiile, alternative reale nu noi și noi făcături alba-ca-zapada de sorginte fesenistă, până atunci vom merge din lac în puț spre prăpastie. Cade ponta vin alți ciolanis, asa cum l-a urmat base pe ilici, degeaba vom protesta, degeaba vor cădea unii alții, doar vor învăța să ne fure mai elegant, sa ne prostească mai rafinat.
Nu coruptia e problema cea mai mare, problema e că ne duc spre un nou stat totalitar. Deja nu mai exista libertate economica, urmeaza sa ne pierdem si libertatea individuala. Suntem sclavi fericiti, libertatea de opinie e o iluzie cât timp manipularile mass media sunt mai puternice decat adevarul. Și chiar dacă vor ajunge partide noi în Parlament sau la guvernare, nu vor face nimic doar se vor corupe în câțiva ani, dacă nu vor face reforme structurale care să redistribuie puterea economică și politică pentru a înlătura cauzele corupției, cauzele răului.
Bogdan Tiberiu Iacob – Mișcarea de protest din aceste zile e probabil că a fost minuțios pregătită de mai multă vreme și era programată să se declanșeze în preajma zilei de 1 decembrie, sub un pretext sau altul. Incendiul de la ”Colectiv” a devansat lucrurile și a venit mănușă serviciilor secrete, responsabilii organizării protestelor. Nu înseamnă că cei din stradă sunt trimiși de servicii, desigur, majoritatea zdrobitoare sunt doar o masă de manevră. Experiența post-decembristă ne-a învățat că marile aranjamente electorale se fac în anul pre-electoral, cel mai adesea în a doua parte, ulterior rămînînd de pus la punct doar amănuntele.
Alin „Coiotu” Dinca -Nu stiu daca toata lumea de buna credinta realizeaza, insa este clar: 
frustrarile si supararile celor din strada au fost acaparate de baieti cu interese politice. Unii vor sa.si faca mare campanie, altii profita pentru a rezolva dispute etc. Incepuse atat de bine si de sincer. Totul a culminat cu marea intalnire de la Cotroceni. In afara lui Adi Despot care a mers la rugamintea oamenilor, restul erau oameni implicati intr.un fel sau altul in politica. Pe langa Basescu, pe langa Psd si chiar pe langa Iohannis. Acum se vede clar de ce avem 9 servicii secrete. Au deturnat lucrurile fix cum au vrut.
Tudor Chirilă – ”Consultările de la Cotroceni sunt inutile. Cred ca societatea civilă sau strada nu trebuie să participe la gesturile de imagine ale președintelui”
ActiveNews – Câţi bani au primit de la miliardarul american George Soros oengiștii invitaţi de Klaus Iohannis la Cotroceni :
Ȋi vedeţi în fiecare zi de 4 iulie pe peluza Ambasadei SUA, stând la coadă, să facă poze, și servind barbeque. Şi servind. Apar la televizor, vorbind îndeosebi despre lupta anticorupţe, și au armura unor luptători pentru neam și ţară. Cu toţii ne dorim să dispară corupţia. Dar, când cei care propovăduiesc luptă împotriva ei, arătând cu degetul inamicii ce trebuie decapitaţi, primesc simbrie din America, te poţi gândi și că anticorupţia e folosită, uneori, doar ca o armă a intereselor politice. Şi că ei, oricât de luptători ar fi, n-au nicio treabă cu patriotismul.
Ȋi vedeţi, promovaţi, lăudaţi și premiaţi, pe site-ul Ambasadei SUA. I-aţi văzut și vineri, la 
consultările cu președinţele Klaus Iohannis. Sorin Ioniţă (Expert Forum), Elena Calistru (Funky Citizens), Nicușor Dan (Asociaţia Salvaţi Bucureștiul), Mihai Dragoș (Consiliul Tineretului din România), Ionuţ Sibian (Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile), Crustina Guseth (Freedom House), Andrei Cornea (GDS), Liviu Mihaiu (Salvaţi Dunărea și Delta), Edmond Niculușcă (Asociaţia Română pentru Cultură, Educaţie și Normalitate), Cătălin Drulă (Asociaţia Pro Infrastructura), Claudia Postelnicescu (Iniţiativa România), Horia Oniţă (Consiliul Naţional al Elevilor), Ştefan Dărăbuș (Hope and Homes for Children Romania). Au mai participat, pentru a mima legitimitatea întâlnirii, Ema Stoica (studentă la Facultatea de Jurnalism), Adrian Despot, Tudor Benga (OKIAN), Alexandru Bindar (Uniunea Studenţilor din România), Clara Matei (Asociaţia Medicilor Rezidenţi din România).
FDSC a încasat 1.107.750 USD – Ionuţ Sibian este președinte la Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile (FDSC). Ȋn perioada 2006-2012, fundaţia pe care o conduce a primit peste un milion de dolari de la „The Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe” (CEE Trust), o organizaţie condusă de miliardarul american George Soros.
1. Număr Grant: RO_X 2010_166
Denumirea proiectului: Serviciul juridic pro-bono pentru ONG-uri din România
Suma acordată 21.300 USD
Perioada proiectului: 1 mai 2011 – 30 iunie 2012
2. Număr Grant: RO_X 2010_202
Denumirea proiectului: Fondul pentru Inovare Civică
Suma acordată 389.455 USD
Perioada proiectului: 15 aprilie 2011 – 15 iulie 2012
3. Număr Grant: RO_X 2009_121
Denumirea proiectului: O voce mai puternică pentru sectorul asociativ din România
Suma acordată 150.000 USD
Perioada proiectului: 15 mai 2010- 14 noiembrie 2011
4. Număr Grant: RO_X 2008_47
Nume proiect: ONG-uri românești corecte
Suma acordată 119.995 USD
Perioada proiectului: 1 mai 2009- 28 februarie 2011
5. Număr Grant: RO_2007_04
Denumirea proiectului: Directorul ONG-urilor românești
Suma acordată: 307.000 USD
Perioada proiectului: 1 decembrie 2007 – 31 mai 2010
6. Grant Numărul RO_III 2006_100
Denumirea proiectului: Consolidarea sustenabilităţii financiare a ONG-urilor
Suma acordată: 120.000 USD
Perioada proiectului: 1 august 2006 – 1 iulie 2008
Liviu Mihaiu, președintele asociaţiei „Salvaţi Dunărea şi Delta”, este un colaborator și un avocat al FDSC. Cel care, de la microfonul din Palatul Cotroceni, s-a recomandat a fi jurnalist scria în septembrie 2013, într-un editorial publicat de „Adevărul”: „De asta sfătuiesc pe toţi securiştii ăștia mici (n.r. – jurnaliștii de la „Evenimentul Zilei”) să sune la FDSC (Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile), să întrebe deontologic cum se finanţează ONG-urile, când şi, mai ales, de ce. Nu de altceva, dar în afară de această informaţie sau un călduros „Heil Siktir, trolilor!”, nu pot să-i ajut.” Tema cu trolli a fost reluată recent de Ambasada SUA în România.
Suveica finanţărilor ce vin de peste ocean. Sorin Ioniţă este președinţele „Expert Forum” (EFOR), organizaţie finanţată, printre altii, și de FDSC. EFOR a primit însă suport financiar și direct din partea CEE Trust a lui George Soros.
Număr Grant: RO_2012_01
Denumirea proiectului: Clientelism de la vârful degetelor
Suma acordată: 68.000 USD
Perioada proiectului: 15 martie 2012 – 14 martie 2013
Cristina Guseth este director al „Freedon House România”, o filială a fundaţiei americane „Freedom House INC”, cu sediul în New York. Pe lista finanţatorilor „Freedon House România” se află Ambasada SUA în România, USAID, U.S. Department of State, dar și „Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe”, fundaţia lui Soros.
Numele proiectului: Inițiativa pentru o Justiție Curată (CIJ)
Suma acordată: 100.000 USD
Perioada proiectului: 1 mai 2008 – 1 aprilie 2010
Freedom House, Asociaţia Salvaţi Bucureștiul (președinte – Nicușor Dan) și Grupul pentru Dialog Social (unde Andrei Cornea este membru în Consiliul de 
Administraţie) fac parte din „Alianța pentru o Românie Curată” / Alina Mungiu Pippidi – care a fost finanțată, în perioada 2010-2012, de CEE Trust al lui George Soros.
Număr Grant: RO_X 2009_186
Denumirea proiectului: Construirea unui lupte durabile anticorupție a electoratului din România: „România curată”
Suma acordată 120.000 USD
Perioada proiectului: 1 septembrie 2010 – 30 aprilie 2012
„Alianţa pentru o României Curată” a fost inţiată de Societatea Academică Română, care asigură și Secretariatul acesteia. Ȋn perioada 2006 – 2008, SAR a primit de la CEE TRUST 239.300 USD.
Număr Grant: RO_X 2008_28
Denumirea proiectului: CCU partea a 2-a – evaluarea utilizării banilor publici în cercetarea academică și învățământul superior din România
Suma acordată 93.500 USD
Perioada proiectului: 1 iunie 2009 – 31 iulie 2010
Număr Grant: RO_X 2007_101
Denumirea proiectului: Coaliția pentru Universități Curate (CCU) – aplicarea unui set de principii pentru a consolida integritatea și calitatea în sistemul de învățământ universitar românesc
Suma acordată 95.500 USD
Perioada proiectului: 1 aprilie 2008 – 1 mai 2009
Numărul proiectului: RO_IX 2006_35
Denumirea proiectului: Coaliția pentru un Parlament Curat – Euro – alegeri 2007
Suma acordată: 40.300 USD
Perioada proiectului: 1 martie 2007 – 1 gebruarie 2008
Numărul proiectului: CBI / 2006/03
Nume proiect: Reducerea corupției politice – Anti-corupția ca revoluție
Suma acordată 10.000 USD
Perioada proiectului: 1 octombrie 2006 – 31 octombrie 2006
Mihai Dragoș, preşedinte al Consiliului Tineretului din România, este coordonator al reţelei Monitori pentru Bună Guvernare a „Alianţei pentru o Românie Curată” şi lucrează, de asemenea, în Societatea Academică din România (SAR), pe un proiect ce evaluează și monitorizează integritatea universităților din România.
Elena Calistru, care a lucrat pentru „Transparency International România”, este președintele Asociaţiei Funky Citizens, partener al SAR în mai toate proiectele și petiţiile iniţiate.
Edmond Niculuşcă este președinte la Asociaţia Română pentru Cultură, Educaţie şi Normalitate, care colaborează cu „Miliţia spirituală”, o altă organizaţie finanţată de CEE TRUST (105.000 USD în perioada 2011 – 2013).
Cătălin Drulă este vicepreședinte al Asociaţiei Pro Infrastructura, care colaborează cu „Alianţa pentru o Românie Curată” (SAR).
Claudia Postelnicescu (Iniţiativa România), avocată și publicistă, este membră a http://www.contributors.ro, un proiect al asociaţiei „Societatea Online”, cea despre care se spune că ar plăti și salariile celor de la HotNews. De altfel, doi dintre membrii fondatori ai Asociaţiei „Societatea Online”, Woinaroski Andrei și TimboIschi Preoteasa Manuela, sunt și asociaţi la societatea comercială ce deţine HotNews, iar un alt fondator al asociaţiei, Cristian Pantazi, este redactor șef la HotNews.
Tot pe http://www.contributors.ro îl găsim și pe Horia Oniţă, care, în aplicaţia pentru funcţia de președinte al Consiliul Naţional al Elevilor (C.N.E.), a scris că va urmări „dezvoltarea comunicării și parteneriatului între C.N.E. și anumite structuri naționale precum Alianța pentru România Curată”.
Ştefan Dărăbuș este director al „Hope and Homes for Children Romania”, o filială a unei fundaţii internaţionale, cu sediul din Anglia.
Ȋn România sunt 67.000 de ONG-uri. E o coincidenţă că la Palatul Cotroceni au fost chemaţi să vorbească, în numele poporului, doar oengiștii ce primesc simbrie de la Soros?
P.S. Ştiu, sunt un troll nermernic, plătit în copeici… Pentru că în minţile unora, e clar că nu există decât două variante: ori ești cu americanii, ori ești cu rușii. Doar cu România, în viziunea lor, nu, n-ai cum să fii! Pentru că România, pentru ei, nici măcar nu există.
Consecințele strategiei de îndepărtare a regimului Assad cu orice preț
Oficiali SUA: Statul Islamic, o creație a politicii externe americane
Peste un sfert de milion de refugiaţi au ajuns în Europa pe mare doar în prima jumătate a anului. Cei mai mulţi sunt din Siria, Afganistan, Irak şi Eritreea. În general, refugiaţii vor să ajungă în Occident, însă ţările de tranzit în UE cele mai încercate sunt Grecia şi Italia – porţile de intrare pe pământ european. 24 August 2015
Strategia anti-Assad a Casei Albe și srijinul oferit de monarhiile din Golf și Turcia au dus la întărirea facțiunilor al-Qaida împotriva cărora SUA au luptat în Irak. Prin urmare, facțiunile moderate ale opoziției din Siria au fost eclipsate și măcelarite de extremiștii sprijiniți de aliații SUA. Consecința este intensificarea disensiunilor sectare din Orientul Mijlociu și posibila izbucnire au unui război regional.
Un volum publicat de un fost înalt oficial din Departamentul de Stat al SUA oferă detalii uluitoare despre cum sprijinul acordat de SUA jihadiștilor lui Osama bin Laden a dus la apariția organizației Statul Islamic. Informațiile din acest volum al lui Michael Springmann, diplomat de carieră care a lucrat în biroul de informații al Departamentului de Stat, oferă un context excelent pentru dezvăluirile făcute recent de un fost oficial al Agenției de Informații a Pentagonului (DIA), Michael T. Flynn. Acesta din urma a afirmat că oficialii de la Casa Albă au continuat să sprijine jihadiștii afiliați Al Qaeda din Siria, în ciuda avertismentelor DIA ca acest lucru va duce implacabil la apariția unei grupări de tipul Statului Islamic.
Volumul lui Springamnn arată cum SUA au sprijin mișcarea mujahedinilor din Afganistan in anii 1980, cu scopul de a zădărnici intervenția militară a URSS. Springmann arată că operațiuni similare sub acoperire au fost întreprinse de SUA și după sfârșitul Războiului Rece, în fosta Iugoslavie, în Libia și în alte state. Apariția organizației Statul Islamic a fost rezultatul acestei politici contraproductive, susține fostul diplomat american, citat într-un amplu material publicat de juranlistul de investigație Nafeez Ahmed, pe care îl reproducem mai jos. medium.com/insurge-intelligence/officials-islamic-state-arose-from-us-support-for-al-qaeda-in-iraq
Serviciile americane, conștiente de dezastrul din Irak începând din 2008
Presa scrie pâna la saturație in acest moment, scrie jurnalistul Nafeez Ahmed, cum jihadiștii din Statul Islamic au adoptat o politică și o teologie a atrocităților înfiorătoare impotriva celor de alte religii sau confesiuni. Ce nu se spune este însă că una dintre cauzele majore ale acestui nou tip de terorism, care reclamă crearea unui stat cu o administrație funcționala și chiar servicii sociale, este consecința sprijinului american acordat insurgenților din Siria, majoritatea foști luptători al-Qaeda din Irak.
Un document intern al DIA arată încă din august 2012 că grupările care au început să lupte împotriva regimului sirian al lui Bashar al-Assad sunt dominate de ”salafiști, Frații Musulmani și al-Qaeda din Irak”. Michael Flynn, general-locotenent în DIA, acum în retragere, a confirmat acest fapt într-o emisiune recentă a postului Al-Jazeera. Flynn arată că DIA a încercat să convingă Casa Albă să întrerupă sprijinul oferit acestor grupări anti-Assad. Informațiile că aceasta politică va duce la consecințe periculoase erau valabile înainte de retragerea trupelor SUA din Irak.
”Slujba mea era să mă asigur de acuratețea informațiilor noastre și acest lucru era valabil înainte de 2012. Când eram în Irak și trebuia să luăm deciziile pentru retragere era foarte clar deja cu ce ne vom confrunta”, spune Flynn.
Mehdi Hasan goes Head to Head with Michael T Flynn (video) youtu.be/SG3j8OYKgn4
Cu alte cuvinte, scrie Nafeez Ahmed în articolul său, încă din 2008 (când fosta administrație Bush a luat decizia retragerii trupelor din Irak), serviciile americane erau perfect constiente de amenințarea reprezentată de al-Qaeda și alte grupări militante.
Conflictul din Siria, planificat din 2008 la Londra și Washington
Decizia SUA de a sprijini grupările jihadiste și de a le folosi împotriva regimului Assad, în ciuda avertismentelor DIA, a fost luata perfect conștient. ”A fost o decizie asumată de Casa Albă. Chiar ar trebui să-l întrebați pe președinte ce face de fapt acum cu politica în acea regiune, pentru că lucrurile sunt foarte confuze”, spune generalul Flynn la Al-Jaqzeera.
Flynn este ofițerul cu cel mai înalt grad care a confirmat până acum informațiile dintr-un document al DIA din august 2012 care s-a ”scurs” către presa. El arată ca sprijinul american pentru jihadisti este anterior izbucnirii războiului civil din Siria. Informația este confirmată și de o declarație făcută în 2013 la televiziunea publică din Franța de fostul ministru de Externe Roland Dumas. Acesta a declarat că Marea Britanie a planificat o operațiune secretă în Siria încă din 2009, când se știa deja de riscurile majore pe care le implică acest fapt și sprijinirea grupărilor jihadiste.
”Cu doi ani înainte de izbucnrea violențelor din Siria m-am întâlnit în Anglia cu oficiali britanici care mi-au spus că pregătesc ceva în Siria. Era vorba de Marea Britanie, nu de America. Marea Britanie pregătea trupe sub acoperire care să invadeze Siria”, spune generalul Flynn.
Uite Al Qaeda, nu e Al Qaeda
Ce s-a întâmplat cu Al Qaeda din Irak după intervenția americană? În perioada 2008-2011, în urma operațiunilor antiteroriste ale guvernului irakian și ale armatei SUA, gruparea a intrat într-o perioadă de declin și a pierdut mult teritoriu. Până în 2011, 2.000 de luptători fuseseră
lichidați, iar alți 9.000 erau deținuți. Pe acest fonnd, presa de orientare conservatoare a scris că retragerea trupelor SUA din Irak a fost cea care a dus la resuscitarea Al Qaeda și apariția Statului Islamic. Însă generalul Flynn susține altceva – apariția Statului Islamic se datorează sprijinului secret oferit de SUA după 2011 și sprijinului oferit de Turcia (stat NATO), care a sifonat fonduri jihadiștilor, pentru a lupta împotriva regimului Assad.
Cum au ajutat SUA Al Qaeda în Irak, în același timp luptând împotriva organizației? În 2008, un raport realizat de RAND la solicitarea armatei SUA arăta că Washingtonul încearca să ”producă diviziuni în tabăra jihadistă. În irak se folosește în prezent această strategie la nivel tactic”. Aceasta presupunea ”alianțe temporare” cu ”grupuri naționaliste insurgente afiliate la Al Qaeda” care luptaseră inițial împotriva SUA, dar care acum erau ajutate de americani cu ”arme și cash”. Ideea era de a momi aceste grupări pentru a se dezice de al Qaeda și de a lupta alături de SUA. În același an 2008, un specialist în contraterorism al CIA avertiza că SUA au ajuns să sprijine toate grupările din Irak și că ”castelul de cărți de joc se va prăbuși în curând, când una dintre grupări va ajunge să le depășească ca forță pe celelalte”.
Flynn mai adaugă la cele de mai sus că sprijinul SUA pentru jihadiștii sunniți urma sa duca in mod sigur la resuscitarea Al-Qaeda, având în vedere că guvernul șiit de la Bagdad, sustinut tot de SUA, continua să discrimineze populația sunnită.
Îndepărtarea regimului al-Assad cu orice preț
În perioada 2006-2008, SUA au oferit sprijin diverselor grupări războinice sunnite din Irak, pentru a le îndepărta de Al Qaeda și a slăbi organizația. Însă, în același timp, după cum spunea fostul ministru de Externe Roland Dumas, SUA și Mrea Britanie au început o operațiune secretă în Siria bazându-se tocmai pe Al-Qaeda, care primea finanțare și din partea monarhiilor din Golf. Acest sprijin a devenit evident începând din 2011. S-a ajuns până acolo încât generalul american John Kelly, responsabil cu securitatea în regiunea Anbar (acum controlată de Statul Islamic) se plângea în 2008 că jihadiștii încep să-și creeze fiefuri și un adevărat stat în stat la granița cu Siria.
Lucrurile au alunecat pe o panta periculoasă în momentul în care s-a încheiat retragerea trupelor americane din Irak, în decembrie 2011. Serviciile americane au avertizat că sprijinul acordat Al Qaeda în Siria va face ca gruparea să se extindă în vidul lăsat în urmă de americani în Irak. Documentul DIA din 2012 vorbea deja despre crearea unui stat salafist în estul Siriei, sub conducerea Al Qaeda și care ulterior se va extinde spre Mosul (oraș ocupat acum de Statul Islamic). Casa Albă s-a făcut că nu aude și a continuat strategia periculoasa de a spriji gruparea terorista pentru a îndepărta regimul al-Assad.
Consecința – Al Qaeda din Irak s-a autoproclamat în aprilie 2013 drept Statul Islamic si a început șirul cuceririlor și al atrocităților. În aceeași lună, UE decide să relaxeze embargoul impus Siriei, pentru a permite rebelilor sirieni să exporte petrol și să obțină bani pentru finanțarea operațiunilor anti-Assad. Numai că totul s-a îndreptat împotriva Irakului, unde Statul Islamic a reușit să ocupe Mosul.
Serviciile Armatei SUA se spală pe mâini
Serviciile secrete ale armatei SUA au fost perfect acoperite în fata Congresului atunci când s-a pus problema expansiunii organizației Statul Islamic: militarii au demonstrat că au avertizat liderii politici de la Casa Albă. Mai mult, spune generalul Flynn, serviciile au informat liderii politici că armata irakiană nu va putea respinge un atac al jihadistilor, fiind vulnerabilizată de animozitățile dintre liderii de la Bagdad și triburile sunnite, de corupție și slaba protectie contrainformativă. Serviciile americane și chiar și cele irakiene au anticipat perfect atacul Statului Islamic asupra orașului Mosul încă din august 2013. La fel, serviciile americane stiau bine că anumite state din regiune sunt complice cu organizatia teroristă, în special Turcia, Qatar și Arabia Saudită. ”Emiratele Arabe Unite au jucat un rol mai important decât celellate state în susținerea financiară, un fapt care nu este atât de cunoscut”, mai spune generalul Flynn.
Întrebat de ce armata americană nu și-a coordonat acțiunile cu armata irakiană pentru a combate din start extinderea organizației Statul Islamic, Flynn a spus: ”Americanii au permis Statului Islamic să evolueze pentru că dorea indepartarea lui Assad din Siria. Însă nu au anticipat că rezultatele acestei strategii le vor scăpa de sub control”.
Nu a fost o eroare a serviciilor secrete, ci o decizie asumată de liderii politici din SUA, care au dorit îndepărtarea lui Assad cu orice preț, scrie Nafeez Ahmed.
Vize pentru Al Qaeda, prin generozitatea CIA
Nu este pentru prima dată când strategia adoptată de politicienii americani au pus serviciile secrete în iposateze dificile. Potrivit volumului ”Visas for al-Qaeda”, al fostului diplomat Michael Springmann, aflat la post în perioada 1987-1991 la Consulatul SUA din Jeddah, in Arabia Saudită, serviciul de vize al acestui consulat era populat de o mulțime de agenti CIA sub acoperire.
Acești agenți au oferit vize americane organizatorilor atentatului de la 11 septembrie 2001. 13 dintre cei 15 saudiți care au deturnat avioanele pe 11 septembrie au primit vize SUA. Dintre aceștia, zece au primit viza la Consulatul de la Jeddah. Niciunul nu îndeplinea conditiile de intrare pe teritoriul american.
Instalarea, cu știința serviciilor secrete, a celulelor teroriste în Europa
Și organizatorul atentatului de la World Trade Center din 1993 a primit viză SUA de la agenti CIA sub acoperire, de data aceasta din Sudan. Individul, Omar Abdel Rahman, primise sase vize americane, sub supravegherea CIA, între 1986 și 1990. Ce făcea el in SUA? A ajuns sa conducă un centru de refugiați afgani, în fapt un paravan pentru recrutarea mujahedinilor (patronată de Osama bin Laden) ce erau trimiși să lupte în Afganistan în insurgența antisovietică. Apoi, în 1992, a ajuns să recruteze luptători pentru războiul din Bosnia.
Nafeez Ahmed scrie că în mediile de informații din Europa și SUA circulă date despre cum folosirea mujahedinilor în razboiul din Bosnia a dus la instalarea celulelor al-Qaeda în Europa. Ulterior, aceste celule au jucat un rol esențial în planificarea atacului de pe 11 septembrie 2001, în SUA. În ciuda acestor informații, administrațiile Bush și Obama au continuat strategia de a colabora cu Arabia Saudită pentru a întări forțele organizațiilor jihadiste sunnite, cu scopul de a bloca extinderea influenței șiite (Iran, Siria și Irak).
CĂLIN MARCHIEVICI, 18 august 2015
www.cotidianul.ro/oficiali-sua-statul-islamic-o-creatie-a-politicii-externe-americane
Traducerea în limba româna e făcută de Cezar Turcanu, o găsiți în partea a doua, mai jos..
Excerpts from an interview with Stathis Kouvelakis, Syriza spokesperson and central committee member: The Struggle Continues – an account of what has transpired over the last few weeks in Greece.
It was quite obvious, actually, that during the downward spiral of concessions the government and Tsipras realized that whatever they proposed was never going to be enough for the troika. By the last week in June, it was clear that the agreement that was more or less taking shape would not pass the internal test within Syriza and would not pass 
the test of public opinion. When the referendum was proposed in the cabinet meeting the rightist wing of the government, lead by Deputy Prime Minister Giannis Dragasakis — disagreed with the move. Dragasakis is actually the person who has been monitoring the whole negotiation process on the Greek side. Everyone on the negotiating team with the exception of the new finance minister, Euclid Tsakalotos, are his people and he was the most prominent of those in the cabinet who really wanted to get rid of Varoufakis. Panagiotis Lafazanis said that the referendum was the right decision, albeit one that came too late, but he also warned that this amounted to a declaration of war, that the other side would cut off the liquidity and we should expect within days to have the banks closed. Most of those present just laughed at this suggestion.
In a way, as I have said, the right wing of Syriza was much more lucid about what they were up against. This explains also what happened during the week of the referendum at that level. Tsipras was put under extreme pressure by Dragasakis and others to withdraw the referendum. He didn’t do that, of course, but he made it clear that his next moves were the ones that the right wing would agree with, and the measure was not a break with the line that had been followed up until that point, but was rather a kind of tactical move from within that framework. The referendum unleashed forces that went far beyond the tactical intentions of Tsipras, the government were clearly overtaken by the momentum that was created by the referendum. They tried therefore by all means to put the devil back into the box. The way Tsipras dealt with pressure from Dragasakis was that he accepted their line and sent that infamous letter to the Eurogroup and before that the letter asking for a new loan. That Wednesday was crucial, some people even talked about an internal coup happening.
The referendum initiative was taken (by Tsipras and Lafazanis left) from above, as the result of internal contradictions (with Dragasakis righ), it ended up liberating forces that went far beyond a leader’s intentions. This is very important, because it also has to be understood that one of the biggest difficulties that Tsipras has to face now after the surrender of yesterday’s agreement is the very dubious political legitimacy of this move after the referendum. We have to understand that it is a complete illusion to pretend that the referendum didn’t happen. It did happen, and it’s clear to both international public opinion and Greek society that Tsipras is betraying a popular mandate.
Is Tsipras some sort of Machiavellian super-tactical genius or some type of wild gambler overtaken by events? I definitely think that Tsipras lost his gambling : actually Tsipras and the leadership has been following very consistently the same line from the start. They thought that by combining a “realistic” approach in the negotiations and a certain rhetorical firmness, they would get concessions from the Europeans. They never prepared for other alternatives. They were however increasingly trapped by that line, and when they realized that they were trapped, they had no alternative strategy. They consistently refused any other strategy, and they also made it practically impossible for another approach to be implemented when there was still time for that.
In the interview he gave a couple of days ago to the New Statesman, Varoufakis says that a small team of people around him worked during the week leading to the referendum on an alternative plan including state control of the banks, issuing of IOUs and disconnection of the Greek central bank from the Frankfurt ECB, so on a sort of gradual exit. But that clearly came too late and was rejected by nearly all the rest of the economic team of the cabinet, by which he essentially means Dragasakis. His plan was voted down, 4 to 2, by the Cabinet. And Tsipras, of course, validated that decision. The resignation of Varoufakis was bound to follow: “That very night the government decided to make major concessions to the other side (without considering the Grexit alternetive). The council of political leaders lead by our PM voted on the premise that whatever happens, whatever the other side does, we will never respond in any way that challenges them. And essentially that means folding. … We ceased to negotiate.”
Varoufakis makes it clear that what’s at stake is not simply the Greek bailouts, but rather than sovereignty of every European nation, and the democratic principle in itself. „In the coup d’état the choice of weapon used in order to bring down democracy then was the tanks. Well, this time it was the banks.” Referring to the Eurogroup “What we have is a non-existent group that has the greatest power to determine the lives of Europeans. It’s not answerable to anyone, given it doesn’t exist in law; no minutes are kept; and it’s confidential. No citizen ever knows what is said within . . . These are decisions of almost life and death, and no member has to answer to anybody.”
We have to stress the continuity of the line of Tsipras. This is also the reason I think the word “betrayal” is inappropriate if we are to understand what is happening. Of course, objectively we can say that there has been a betrayal of the popular mandate, that people very legitimately feel they have been betrayed. What I think actually happened was that Tsipras honestly believed that he could get a positive outcome by putting forward an approach centered on negotiations and displaying good will, and this also why he constantly said he had no alternative plan. He thought that by appearing as a loyal “European,” deprived of any “hidden agenda,” he would get some kind of reward. On the other side, he showed for some months a capacity to resist to the escalating pressure and made some unpredictable moves such as the referendum or travelling to Moscow. He thought this was the right mix to approach the issue, and what happens is that when you consistently follow this line you are led to a position in which you are left only with bad choices.
We have to distinguish two elements within the government. The first is the rightist wing of the government led by two of the main economists, essentially Dragasakis but also Giorgos Stathakis. And then the core leadership, Tsipras and the people around him. The first group had a consistent line from the outset — there was absolutely no naïveté on their part. They knew very well that the Europeans would never accept a break with the memorandum. This is why Dragasakis from the outset did everything he could not to change the logic of the overall approach. He clearly sabotaged all the attempts for Syriza to have a proper economic program, even one within the framework that had been approved by the majority of the party. He thought that the only thing you could get was an improved version of the memorandum framework. He wanted his hands completely free to negotiate the deal with the Europeans, without himself appearing too much at the stage, he succeeded in controlling the negotiation team, especially once Varoufakis had been sidelined. In summer 2013, he gave a very interesting interview that created a lot of buzz at the time. What he was proposing was not even a softer version of Syriza’s program, but in reality a different program that was a slight improvement of the existing agreement that New Democracy signed.
And then you have the other approach, that of Tsipras, which was indeed rooted in the ideology of left-Europeanism. I think the best illustration of that is Euclid Tsakalotos. When asked what had struck him most since he was in government, he replied by saying that he was an academic, his job was to teach economics at a university, so when he went to Brussels he had prepared himself very seriously, he had prepared a whole set of arguments and was expecting exactly elaborated counter-arguments to be presented. But, instead of that, he just had to face people who were endlessly reciting rules and procedures and so on. Tsakalotos said he was very disappointed by the low level of the discussion. In the interview to the New Statesman, Varoufakis says very similar things about his own experience, although his style is clearly more confrontational than Tsakalotos’s. From this it is quite clear that these people were expecting the confrontation with the EU to happen along the lines of an academic conference when you go with a nice paper and you expect a kind of nice counter-paper to be presented.
I think this is telling about what the Left is about today. The Left is filled with lots of people who are well-meaning, but who are totally impotent on the field of real politics. It is also telling about the kind of mental devastation wrought by the almost religious belief in Europeanism. For these people the choice is between two things: either being “European” and accepting the existing framework, which somehow objectively represents a step forward compared the old reality of nation-states, or being “anti-European” which is equated with a falling back into nationalism, a reactionary, regressive move. Until the very end, those people believed that they could get something from the troika, they thought that between “partners” they would find some sort of compromise, that they shared some core values like respect for the democratic mandate, or the possibility of a rational discussion based on economic arguments.
The whole approach of Varoufakis’s more confrontational stance amounted actually to the same thing, but wrapped in the language of game theory. What he was saying was that we have to play the game until the very, very, very end and then they would retreat, because supposedly the damage that they would endure had they not retreated was too great for them to accept. But what actually happened was akin to a fight between two people, where one person risks the pain and damage of losing a toe and the other their two legs. I think that in this case we can clearly see what the ideology at work here is. Although you don’t positively sign up to the project and you have serious doubts about the neoliberal orientation and top-down structure of European institutions, nevertheless you move within its coordinates and can’t imagine anything better outside of its framework.
Let’s talk about the referendum itself again, what are the key sources of the “no” vote? The referendum happened in a context of liquidity crisis, banks closing, hysterical media backlash, and other parties pushing for the “yes” vote. But then something happened to trigger a counter-reaction of enormous scale from ordinary Greeks. Even relatively mainstream commentators recognized that this was the most class-divided election in Greek history. In working-class districts you had 70 percent and above for “no,” in upper-class districts you had 70 percent and above for “yes.” The hysterical backlash of dominant forces and the dramatic concrete situation created by the closure of banks and the cap on cash withdrawals and so on, created within the popular classes a very easy identification that the Yes camp was everything they hated.
Another impressive aspect is the radicalization of the youth. This is the first moment since the crisis that the youth in its mass actually made a unified statement. Eighty-five percent of those from eighteen to twenty-four voted “no,” which shows that this generation, which has been completely sacrificed by the memorandum, is very aware of the future ahead of it and has a clear attitude with regards to Europe. The French daily Le Monde had this article asking how come these young people, who had grown up with the euro, Erasmus programs, and European Union are turning against it, and the response from all those interviewed was simple: we have seen what Europe is about, and Europe is about austerity, Europe is about blackmailing democratic governments, Europe is about destroying our future. This also explains the massive and combative rallies of that week, especially culminating with the Friday, July 3 rallies in Athens and other major cities in Greece.
Everywhere the discussion was around two different issues: why has the government done so little so far, why has it been so timid? And also what are you going to do after the No victory? There was a massive amount of anxiety about what would happen after the victory. I was not expecting the No to reach the threshold of 60 percent. It has to be said that among the top Syriza cadres, only Lafazanis had predicted that and very few even among the Left Platform agreed with him. Most expected something like 55 percent.
The third dimension is certainly that of national pride. This explains why outside the big urban centers, where the class lines are more blurred, in the Greece of the countryside and small cities, even there the “no” vote won a majority. It was a “no” to the troika, it was a “no” to Juncker. It was perceived that even for those who are skeptical of the government and don’t identify with Syriza or Tsipras saw that this was clearly an attempt to humiliate an elected government and maintain the country under the rule of the troika.
The first immediate impact of this massive victory of the “no” vote was to increase the disintegration of the opposition parties. On the very evening of the result, these people were completely defeated — this was by far the hardest defeat of the pro-austerity camp since the start of the crisis. It was much clearer and more profound than the January elections, because they had regrouped and mobilized all their forces but still suffered a devastating defeat. They didn’t win a single county in Greece. New Democracy leader and former Prime Minister Antonis Samaras resigned almost immediately. And then, only hours later, this entire camp was resuscitated and legitimized by Tsipras himself when he called for the “council of political leaders” under the chair of the president of the republic, an open Yes supporter, who had been appointed by the Syriza majority in parliament in February. At that meeting you saw an extraordinary thing happen — the head of the victorious camp accepted the conditions of the defeated camp. This, it has to be said, is something that’s unique in political history. I don’t we’ve ever seen this before.
Immediately after the referendum the government took the initiatives to deactivate the dynamic that was emerging with the referendum. Hours after the announcement of the final resort, this meeting of all the political leaders was called, which fixed somehow an agenda entirely different from that expressed by the “no” vote. The content of this new agenda was that whatever happens Greece had to stay in the eurozone, following the Dragasakis line. And the most emphatic point of the joint statement signed by all the political leaders — with the exception of the Greek Communist Party (KKE), who refused to sign, and the Nazis, who were not invited to the meeting — was that this referendum was not a mandate for a break but a mandate for a better negotiation. So from that moment onwards the mess had been set.
It’s also worth saying that what was happening during that week was a process of radicalization in public opinion. You could feel and hear that in the streets, workplaces, all kinds of public spaces. People felt they have nothing to lose anymore, they were willing to take risks and to give a battle. The combative spirit of the Friday rallies was another indication of that. It was quite impressive. Personally, I have seen nothing like that in Greece since the 1970s.
In July 11 there was the vote in parliament on the proposals sent by the Greek government to the Eurogroup. The government had accepted the perspective of a new austerity plan, the government was asking for approval on its U-turn. Those proposals were finally approved by 251 MPs out of 300, with the pro-austerity parties massively backing them. Although it is not legally binding, in Greek constitutional history, when a government loses control of its majority, the famous dedilomeni as it is called (“declared majority”), it has to go for new elections. This is why immediately the discussion of new elections started. The new elections have already been announced — now it’s just a question of when they are going to happen.
There is a bottom line now: all the MPs of the Left Platform will reject the new memorandum in the next vote, this has already been announced. The two most important ministers and figures of the Left Platform, Lafazanis himself and the deputy minister of social affairs, Dimitris Stratoulis voted “no” in order to make it clear. Lafazanis also issued a statement saying that while that was the political position of the Platform, they were not trying to overthrow the government. Everyone became aware that there was a split within Syriza’s parliamentary group. The next vote, which will determine the future of Syriza and the country, will be the vote on the agreement signed on Sunday. I can say is that the decision of the Left Platform is to reclaim the party and demand a party congress. I think it’s quite clear that this U-turn of Syriza has only minority support within the party.
If the radical part will not be able the reclaim the party, the process leading to the disintegration of Syriza will continue. Syriza as we knew it is over and splits are absolutely inevitable. The only issue now is how they will happen and what form they will take. That was the target of the Troika, to block reforms by keeping busy the Government with ‘negotiations’, than force capitulation when the banks finished the money, than produce splits within Syriza. The trojan horse of the Troika was Dragasakis leading the ‘economists’, the tehnocrats. What is also likely to happen is a drastic reshaping of a governmental majority, towards some form of “national unity” or “great coalition” cabinet. The whole logic of the situation points to that direction. The four ministers of the Left Platform will leave the cabinet this week and tomorrow’s vote in parliament on the agreement will validate the existence of a new pro-austerity majority, regrouping most of the Syriza’s MPs and all other parties. It is expected that as many as forty Syriza MPs will reject the agreement and they might be followed by some from the Independent Greeks. Already the leader of To Potami behaves like a minister in waiting and the Right discusses quite openly the possibility of joining the government, although no such decision has been taken yet.
The agreement signed last weekend between the Greek government and the Eurogroup is at all levels the total continuation of the shock therapy applied consistently to Greece over the last five years. It goes even further than everything that has been voted on so far. It includes the austerity package that was being consistently put forward by the troika for months, with high primary surpluses targets, increasing the revenue through VAT and all the exceptional taxes that have been created these last years, further cuts to pensions, and in public sector wages actually because the reform of the salary scale will certainly entail cuts in wages.
There also important institutional changes, with the inland revenue becoming fully autonomous from domestic political control, actually it becomes a tool in the hands of the troika, and the creation of another “independent” board, monitoring fiscal policy, and habilitated to introduce automatically horizontal cuts if the targets in terms of primary surpluses are not met.
Now what has been added, and gives a particularly ferocious flavor to this agreement, are the following: first it emphatically confirmed that the IMF is there to stay. Second, the troika institutions will be permanently present in Athens. Third, Syriza is prevented from implementing two of its major commitments like reestablishing labor legislation — there were some vague references to European best practice, but it was explicit that the government could not return to past legislation — and of course this is also true for increasing the minimum wage.
The privatization program is scaled up to an incredible level — we’re talking about €50 billion of privatization — so absolutely all public assets will be sold. Not only that, but they will be transferred to an institution, all of them, completely independent from Greece. There was talk of it being in Luxembourg — actually it will be based in Athens — but it will be completely removed from any form of political control. This is typically the kind of Treuhand process that privatized all the assets of the East Germany.
And the strongest of all these measures is that with the exception of the bill on humanitarian measures — which is very reduced of what Syriza’s program, essentially a symbolic gesture — on all the rest of the few bills passed by the government on economic and social policy, the government will have to repeal them.
There are many things we can criticize this government for, but honestly them trying somehow to shift the burden of responsibility to ANEL is the least relevant one. I would even say the most shocking moves in the realm of defense or foreign policy — for instance, continuing the military agreement with Israel, carrying out joint exercises in the Mediterranean with the Israelis — all these are decisions made by key Syriza people, like Dragasakis. It’s quite telling that he was representing the Greek government in the reception given by the Israeli embassy to celebrate twenty-five years of normal diplomatic relations between Greece and Israel.
However the Syriza government going through the 5 months of negotiations has succeeded in making the EU much more hated by the Greek people than anything Antarsya or KKE has been able to accomplish in twenty years of anti-EU rhetoric in that field!
What is the bigger picture now? We have a new memorandum, and we have a reconfiguration of the parliamentary majority that is behind this new memorandum. This will be symbolically validated by the forthcoming vote, where we will see most of Syriza MPs voting together once again with pro-austerity parties for a new memorandum, and once again we have a gap between the political representation of this country and the people. So this contradiction needs to be resolved. The big question is what will be the level of social mobilization against the tsunami of measures that will fall now on the shoulders of the working people and of course the absolute urgency of reconstituting a fighting, anti-austerity left. That’s the main challenge of course. We know we have some elements to reconstruct the radical left, we know the heavy responsibility lies on the shoulders of the Left Platform because it is the most structured, coherent, and politically lucid part of that spectrum of forces. So that will be the test of the coming months.
There are only two possibilities for the Greek situation, confrontation or capitulation. So we had capitulation, but we also had confrontational moments that were very poorly led on the side of the government. That was the real test. Obviously the strategy of the “good euro” and “left-Europeanism” collapsed, and many people realize that now. The process of the referendum made that very clear, and the test went up to its extreme limits. This was a tough lesson, but a necessary one. We need political successes, including at the electoral level, to trigger new cycles of mobilization.
Everybody in the Government has been absorbed the last 5 months by the so-called negotiations, which are just a joke of course. I think the best expression for those negotiations was reported by the Guardian correspondent in Brussels, Ian Traynor, who wrote that an EU official called them an “exercise in mental waterboarding.” All the energy of the Government went into ‘negotiations’ instead of making real reforms. The Troika kept the pressure on the Syriza government day after day until there were no more money in the banks. This whole negotiation process by itself triggered passivity and anxiety among the people and the most combative sectors of society, leading them to exhaustion. Before the referendum the mood was clearly, “We can’t stand this kind of waterboarding process anymore, at some point it has to end.”
Syriza implemented almost nothing of its electoral program. The best Left Platform ministers have been able to do is block a certain number of processes, particularly privatization in the energy sector that had been previously initiated. They won a bit of time, but that was all. What we also clearly saw in that period is that the government, the leadership, became totally autonomous of the party.
We had been neutralized and overtaken by the endless sequence of negotiations and dramatic moments and so on, and it was only when it was already too late, in that plenary meeting of the parliamentary group, that a reduced version of that proposal was finally made public and started circulating. This is clearly something we should have done before.
Grexit needs to be prepared for practically and that there was a political decision to not prepare anything and therefore cutting off any possibility, materially speaking, of alternative choices at the most critical moment. It was that bridge-burning type of strategy that was very systematically put forward by the government. And I think this was the obsession more particularly of Giannis Dragasakis — he made it impossible to make any moves towards public control of the banks. Dragasakis is the man of trust actually of the bankers and sectors of big business in Greece and has made sure that the core of the system would remain unchanged since Syriza took power.
It was a mistake not to have presented our alternative plan before, but a document has been submitted in the plenary meeting of the parliamentary group, and that was put forward as a common statement of the Left Platform, involving the two components of the Left Current and the Red Network. It’s absolutely crucial to maintain the coherence between those two components. But it’s even more crucial, actually, for the Syriza left to operate in a cohesive way. It will be a race between the functioning and legitimacy of the party and the way to manipulate the political agenda and timetable, more particularly calling for new elections.
Costas Lapavitsas’s is one of the five people who signed the document offered by the Left Platform which makes it clear that an alternative – the Grexit – is possible even now, immediately. Costas emphasized in the declaration he made, behind closed doors in the parliamentary group that Grexit needs to be prepared for practically and that there was a political decision to not prepare anything and therefore cutting off any possibility, materially speaking, of alternative choices at the most critical moment.
In restricted cabinet meetings, the so-called government council, where only the ten main ministers take part, Varoufakis had mentioned the necessity in the spring to consider Grexit as a possible action and prepare for that. The initial preparations for Grexit done by Varoufakis were vague and poorly prepared, he had no time to do better. He slept 2 hours per day for 5 months, being to busy with Troika negotiations.
Not everyone has been defeated in the same way and to the same extent. Greek people know, and the media constantly repeat that the main alternative to Tsipras within Syriza is Lafazanis with the Left Platform. We have a basis from which to start a new cycle, a force that has been at the forefront of that political battle and carries this unprecedented experience.
Fragmente dintr-un interviu din 14.07.2015 cu Stathis Kouvelakis, purtător de cuvânt și membru al Comitetului Central Syriza: Lupta Continuă – negocierile Syriza/Troika.
Devenise evident pentru guvern și pentru Tsipras în cursul spiralei de concesiuni, că nici o propunere nu va fi acceptată deTroică. În ultima săptămână a lunii iunie la fel devenise clar că înțelegerea care lua treptat formă, nu va putea trece nici testul intern în cadrul Syriza și nici testul opiniei publice. Când referendumul a fost propus în cadrul ședinței de Guvern, aripa dreaptă a guvernului, condusă de Vicepremierul Ianis Dragasakis, s-a opus. Dragasakis este de fapt persoana care a monitorizat întregul proces de negociere de partea Greciei. Toți cei din echipa de negociere cu excepția noului Ministru de Finanțe,EuclidTsakalotos, sunt oamenii lui și el a fost cel mai proeminent dintre membru al cabinetului care vroia să scape de Varoufakis. Panagiotis Lafazanis a zis că referendumul reprezintă calea corectă, deși decizia a fost luată cam târziu, dar a și avertizat că era echivalentul unei declarații de război, că cealaltă tabără va tăia sursa de lichidități și că va forta astfel închiderea . Majoritatea celor prezenți pur și simplu au râs de această idee.
Într-un fel aripa dreaptă a Syrizei a fost mult mai lucidă în privința obstacolelor cu care se confruntau. Asta explică ceea ce s-a întâmplat în săptămâna referendumului la acel nivel. Tsipras a fost pus sub o presiune foarte mare din partea lui Dragasakis și a altora ca să anuleze referendumul. Nu a făcut asta, evident, dar a zis clar că următoarele sale mișcări vor fi cele cerute de aripa dreaptă de Dragasakis. Referendumul nu a reprezentat o ruptură cu linia care a fost urmată până atunci, a fost mișcare tactică în interiorul aceleiași strategii, Tsipras a vrut referendum doar pt a putea negocia mai bine. Dar referendumul a stârnit forțe care nu intrau în planul lui Tsipras și guvernul a fost clar luat prin surprindere de avântul creat de oameni. Au încercat apoi să bage duhul înapoi în lampă, sa stopeze energiile descatusate. Tsipras a răspuns la presiunile venite din partea lui Dragasakisa prin acea scrisoare notorie către Eurogrup și înainte de asta printr-o scrisoare în care cerea un nou împrumut. Acea zi demiercuri a fost hotărâtoare, unii chiar au zis că a fost ca o lovitură de stat internă.
Inițiativa pentru referendum a fost luată (de câtre Tsipras și stânga lui Lafazanis) de sus ca și rezultat al contradicțiilor interne (cu dreapta lui Dragasakis), dar a ajuns să elibereze forțe care mergeau dincolo de intențiile liderilor. Asta este foarte important, pentru că cea mai mare problemă a lui Tsipras după capitularea de ieri este legitimitatea politică din moment ce a trecut peste toate promisiunile in care se angaja ca nu va ceda. Trebuie să înțelegem, rezultatul referendumului a fost prea puternic, acum e clar atât pentru opinia publică internațională cât și pentru societatea grecească că Tsipras și-a trădat mandatul primit de la popor.
Este Tsipras ceva super-geniu machiavelic sau un parior nesăbuit care a fost luat prin surprindere de evenimente? Eu mă plasez ferm în a doua tabără, atât timp cât acceptăm următorul lucru: Tsipras și conducerea au urmat aceeași strategie de la bun început. Ei au crezut că dacă combină o abordare “realistă” a negocierilor cu o oarecare fermitate în declarații vor putea obține concesii de la europeni. Nu s-au pregătit niciodată pentru alte alternative. În schimb au devenit din ce în ce mai captivi față de aceasta strategie și când și-au dat seama că sunt captivi deja nu mai avea de ales. Ei au refuzat mereu orice altă strategie și au făcut să fie practic imposibil ca alta să fieimplementată atunci când încă mai era timp pentru așa ceva.
În interviul pentru NewStatesman de acumcâteva zile Varoufakis spune că o mică echipă de oameni din jurul său a lucrat în săptămâna de dinaintea referendumului la un plan alternativ care implica naționalizarea băncilor, emiterea de note promisorii și deconectarea Băncii Centrale de la BCE, deci unfel de ieșire graduală din Euro. Dar asta a venit mult prea târziu și aproape întreaga echipă economică a cabinetului a respins acest plan, sub influența lui Dragasakis. Planul lui Varoufakis a fost învins la un vot în cadrul cabinetului cu 4 la 2, Tsipras a votat contra propunerii lui Varoufakis. Demisia lui Varoufakis era inevitabilă: “ În acea seară guvernul a decis să facă concesii majore celeilalte tabere (fără să ia în considerare alternativa Grexit-ului). Consiliul de lideri politici, în frunte cu prim-ministrul nostru, a votat pe premisa că orice s-ar întâmpla, indiferent ce face cealaltă tabără, noi nu vom răspunde în vreun fel care să îi provoace. Și în esență asta însemna să capitulăm. …Am încetat să mai negociem.”
Varoufakis demonstrează foarteclar că nu e vorba doar de bailout-ul grecesc, ci de fapt e vorbadespre suveranitatea fiecărui stat european și a principiuluidemocratic în sine. “Într-o lovitură de stat pe vremuri armapreferată pentru a înfrânge o democrație era tancul. Ei, de dataasta a fost vorba de bănci.” Referindu-se la Eurogrup spune “Ceeace avem este un grup non-existent care are cea mai mare putere de adetermina viețile europenilor. Nu răspunde față de nimeni, dinmoment ce nu există din punct de vedere legal; nu sunt ținuteminute; și e confidențial. Nici un cetățean nu știe ce sediscută acolo… Acestea sunt decizii aproape pe viață și pemoarte și nici un membru nu trebuie să răspundă în fațanimănui.”
Trebuie din nou menționatăcontinuitatea strategiei lui Tsipras. Acesta e și motivul pentrucare consider că cuvântul “trădare” nue unul potrivit dacăe să înțelegem ce s-a întâmplat. Evident, obiectiv vorbind sepoate spune că e vorba de o trădare a mandatului popular, căoamenii au dreptul să se simtă că au fost trădați. Ce cred eu căs-a întâmplat e că Tsipras a crezut cu sinceritate că poateobține un rezultat pozitiv dacă folosește o abordare centrată penegocieri și dovedindu-și buna-credință, și de asta a zisconstant că nu are un plan alternativ. A crezut că dacă seprezintă ca fiind un “european” loial, fără nici o “agendăascunsă”, atunci va fi răsplătit pentru asta. Pe de altă partea dovedit timp de câteva luni o capacitate de a rezista unorpresiuni tot mai mari și a făcut niște mișcări imprevizibile cuma fost referendumul și vizita sa la Moscova. El a crezut că asta ecombinația potrivită pentru abordarea problemei, și ceea ce seîntâmplă când urmezi strategia asta consecvent e că ajungiîntr-o poziție în care nu mai rămâi decât cu alegeri proaste.
Trebuie să facem diferența între elemente din cadrul Guvernului. Primul e aripade dreapta a Guvernului condusă de doi dintre principalii economiști, în esență Dragasakis, dar șiGiorgos Stathakis. Apoi avem conducerea, adică Tsipras și oamenii din jurul lui. Primul grup a urmat o strategie clară de la început – nu a fost vorba de niciun pic de naivitate din partea lor. Ei știau foarte bine că europenii nu vor accepta niciodată o ruptură cu memorandumul. De asta Dragasakis a făcut de la bun început tot ce a putut pentru a nu schimba logica de ansamblu a abordării [guvernului]. E clar că a sabotat orice tentativă a Syrizei de a avea un program economic propriu, chiar și unul care care să funcționeze într-un cadru care fusese aprobat de majoritatea partidului. El a crezut că cel mult se poate obține o variantă îmbunătățită a memorandumului. A vrut să aibă mână liberă pentru a negocia cu europenii fără ca el să iasă prea mult în față și a reușit să controleze echipa de negociere, mai ales după ce Varroufakis a fost marginalizat. În vara lui 2013 el a dat un interviu foarte interesant care a atras foarte multă atenție la momentul respectiv. Ceea ce propunea atunci nu era o variantă mai redusă a programului Syrizei, cu un cu totul alt program, era o variantă mai blândă a înțelegerii pe care tocmai o semnase Noua Democrație.
Apoi a fost cealaltă abordare, cea a lui Tsipras care e într-adevăr înrădăcinată în Europenismul de stânga. Cred că cea mai bună ilustrare e oferită de Euclid Tsakalotos. Când a fost întrebat ce l-a surprins cel mai mult de când e în guvern a răspuns că el e un profesor universitar, profesia sa e de a preda economie la o universitate, așa că atunci când a mers la Bruxelles s-a pregătit foarte serios, avea o serie de argumente pregătite și se aștepta ca și ceilalți să vină cu propriile contra argumente. Dar în schimb, a trebuit să facă față unor oameni care recitau la nesfârșit reguli și proceduri. În interviul pentru New Statesman Varoufakis spune lucruri similare despre experiențele sale, deși într-un stil mult mai combativ decât Tsakalotos. Din asta reiese foarte clar că acești oameni se așteptau ca confruntarea cu UE să aibă loc sub forma unei conferințe academice unde te duci să prezinți o lucrare bună și te aștepți să primesti răspunsuri raționale, argumente serioase.
Cred că asta spune multe despre stânga de astăzi. Stânga e plină de oameni cu intenții bune, darcare sunt complet nepregătiți pentru politica reală. Mai demonstrează ce fel de devastare mentală poate duce credința aproape religioasă în Europenism. Pentru acești oameni alegerea e între două lucruri: fie să fii “european” și să accepți cadrul actual, care reprezintă într-un fel un pas înainte față de vechea realitate a statelor-națiune, sau să fii “anti-european” ceea ce e egal cu revenirea la naționalism, o direcție reacționară, regresivă. Până la capăt acești oameni au crezut că pot obține ceva de laTroică, au crezut că între “parteneri” se va putea găsi o cale de compromis, că aveau în comun valori precum respectul pentru mandatul democratic și au crezut în posibilitatea unei discuții raționale bazate pe argumente economice.
Toată abordarea aparent mai agresivă a lui Varoufakis se reducea de fapt la același lucru, dar învăluit în limbajul teoriei jocurilor. El zicea că trebuie să jucăm jocul până la capăt și apoi ei se vor retrage, presupunând că paguba pe care ar trebui să o îndure dacă nu se retrag era prea mare pentru ca ei să o accepte. Dar ce s-a întâmplatde fapt a fost mai degrabă ca o luptă între doi oameni în care unul riscă să piardă un deget, iar celălalt ambele picioare. Cred că în cazul acesta putem vedea foarte clar ce fel de ideologie acționează în stânga europeană. Chiar dacă nu te subscrii în totalitate proiectului și chiar dacă ai îndoieli serioase legate de structura neoliberală și de conducerile instituțiilor europene, totuși te miști doar în limitele sale și nu îți poți imagina nimic mai bun în afara cadrului său.
Hai să vorbim din nou despre referendum, care sunt sursele principale ale votului OXI? Referendumul a avut loc în contextul în care aveam o criză de lichidități – băncile închise, un contra-atac isteric din partea mass-mediei și susținerea celorlalte partide pentru un “da”. Dar s-a întâmplat ceva ce a declanșat o contra-reacție de o scară enormă din partea grecilor de rând. Chiar și comentatorii cei mai mainstream au recunoscut că au fost alegerile cele mai divizate pe linii de clasă din istoria Greciei. În cartierele muncitorești aveai 70% sau mai mult pentru “nu”, în cartierele mai bogate aveai 70% sau mai mult pentru “da”. Contra-atacul isteric al forțelor dominante și situația concretă dramatică creată de închiderea băncilor și limitele asupra retragerilor de bani și așa mai departe, a făcut foarte ușor pentru clasele populare să identifice tabăra lui “da” ca fiind tot ceea ce oamenii normali urăsc mai mult la oligarhii.
Un alt aspect impresionant este radicalizarea tineretului. E prima dată de când a început criza că tineretul a facut o declarație așa unită. 85% dintre cei între 18 și 24 de ani au votat “nu”, ceea ce arată că această generație, care a fost complet sacrificată de memorandum, e foarte conștientă de viitorul pe care îl are în față și are o atitudine clară față de Europa. Ziarul francez LeMonde avea un articol în care se întreba cum de toți acești tineri care crescuseră cu Euro, programe Erasmus și Uniunea Europeană se întorceau acum împotriva ei, iar răspunsul era simplu: noi am văzut despre ce e vorba în Europa de fapt, și e vorba de austeritate, de șantajarea guvernelor alese democratic,Europa e despre distrugerea viitorului nostru. Asta explică și mitingurile masive, combative din acea săptămână, mai ales cele de vineri 3 iulie din Atena și din alte orașe mari din Grecia.
Peste tot se vorbea despre aceleași două lucruri: de ce guvernul făcuse atât de puțin până acum și de ce era așa de timid? Și mai întrebau oamenii ce se va întâmpla după ce “nu” va câștiga? Peste tot era o anxietate foarte mare legată de ce se va întâmpla după victorie. Eu nu mă așteptam ca “nu” să câștige cu 60%. Trebuie spus că în rândurile cadrelor de vârf ale Syrizei doar Lafazanis a prezis asta și foarte mulți și în rândul Platformei de stânga se așteptau la ceva gen 55%.
O a treia dimensiune este desigur cea a mândriei naționale. Asta explică de ce în afara centrelor urbane mari, unde liniile de clasă sunt mai neclare, în Grecia rurală și a orașelor mici, chiar și acolo votul pentru “nu” a câștigat o majoritate. Era un “nu” către Troică, era un “nu” către Juncker. Chiar și cei care erau sceptici în privința guvernului și care nu se identificau cu Syriza sau cu Tsipras percepeau situația ca și o tentativă clară de a umili un guvern ales și de a menține țara sub conducerea Troicii.
Unul din primele efecte avictoriei detașate a lui “nu” a fost că s-a accelerat dezintegrarea partidelor de opoziție. În seara în care s-a anunțat rezultatul acești oameni erau complet înfrânți – era cea mai dură înfrângere a taberei pro-austeritate de la începutul crizei. Era una mult mai clară și mai profundă decât cea din ianuarie, pentru că de atunci s-au regrupat și și-au mobilizat toate forțele, dar tot au suferit o înfrângere devastatoare. Nu au câștigat în nici o regiune a Greciei. Antonis Samaras, liderul Noii Democrații și fostul primministru a demisionat imediat [de la conducerea partidului]. Apoi, câteva ore mai târziu, această întreagă tabără a fost resuscitată și legitimizată de însuși Tsipras când a lansat o chemare pentru un “consiliu al liderilor politici” sub conducerea președintelui republicii, un susținător deschis al votului pentru“da” care a fost ales în funcție de către majoritatea Syriza în februarie. La acea întâlnire s-a întâmplat un lucru extraordinar: liderul taberei victorioase a acceptat condițiile taberei învinse. Asta, trebuie spus, e ceva unic în istoria politicii. Nu cred că am văzut așa ceva vreodată.
Imediat după referendum Guvernul a luat măsuri care să dezactiveze dinamica socială care începea să se dezvolte. La câteva ore după anunțarea rezultatelor finale a fsot anunțată această întâlnire a tuturor liderilor politici, care cumva a fixat o agendă complet diferită față de cea exprimată prin votul “nu”. Conținutul acelei agende era că orice s-ar întâmpla Grecia trebuia să rămână în zona Euro, mergând pe direcția lui Dragasakis. Cel mai accentuat element al declarației comune semnată de toți liderii politici – cu excepția Partidului Comunist din Grecia (KKE), care a refuzat să semneze, și de Naziști care nu au fost invitați – a fost că acest referendum nu a oferit un mandat pentru o ruptură [cu zona Euro] ci un mandat pentru negocierea unor condiții mai bune. Deci din acel moment înainte paguba era făcută.
Mai merită spus că ceea ce s-a întâmplat în acea săptămână a fost o radicalizare a opiniei publice. Puteai să simți și să auzi asta pe stradă, la locurile de muncă și în tot felul de spații publice. Oamenii simțeau că nu mai au nimic de pierdut, că erau dispuși să lupte. Spiritul combativ al mitingurilor de vineri era un alt semn. Era foarte impresionant. Personal, eu nu am mai văzut așa ceva din anii ’70.
Pe 11 iulie au fost votate în Parlament propunerile trimise de către Guvernul grec către Eurogrup. Guvernul acceptase posibilitatea unui nou plan de austeritate, acum cerea aprobarea pentru această inversare de poziție. Propunerile au trecut în final cu susținerea a 251 deparlamentari din 300, cu o susținere masivă din partea partidelor pro-austeritate. Deși nu e obligatoriu din punct de vedere legal, în istoria constituțională grecească atunci când un guvern își pierde controlul asupra majorității sale proprii, acea dedilomeni cum e numită (“majoritate declarată”), atunci guvernul ar trebui să organizeze noi alegeri. De asta au început imediat discuțiile despre noi alegeri. Noile alegeri au fost deja anunțate, trebuie doar stabilit când vor avea loc.
Concluzia acum e: toți parlamentarii din partea Platformei de Stânga vor respinge noul memorandum la următorul vot, cum a fost anunțat deja. Doi dintre cei mai importanți miniștri și personaje cheie ale Platformei de Stânga, Lafazanis și vice-ministrul pentru afaceri sociale, Dimitris Stratoulis au votat “nu” ca să fie clară poziția. Lafazanis a mai făcut și o declarație în care spunea că deși aceea e poziția politică a Platformei, ei nu încercau să dea jos guvernul. Toată lumea și-a dat seama că există o ruptură în interiorul grupului parlamentar Syriza. Următorul vot, care va determina viitorul Syrizei și al țării, va fi un vot asupra înțelegerii semnate duminică. Pot să spun că decizia Platformei de Stânga este de a revendica partidul și de a cere organizarea unui nou congres. Este foarte clar că această inversare de poziție a guvernului are doar o susținere minoritară în cadrul partidului.
Dacă partea radicală nu va putea recuceri partidul, atunci procesul care duce către dezintegrarea Syrizei va continua. Syriza așa cum o știm e terminată și divizările sunt absolut inevitabile. Tot ce rămâne de văzut e cum vor avea loc și ce formă vor lua. Aceasta a fost ținta Troicii, să blocheze reformele ținând Guvernul preocupat cu “negocierile”, apoi să forțeze o capitulare atunci când băncile rămâneau fără bani, apoi să producă rupturi în cadrul Syriza. Calul troian al Troicii a fost Dragasakis care conducea economiștii, tehnocrații. Probabil se va întâmpla o redesenare a majorității guvernamentale către ceva formă de guvern de “unitate națională” sau “mare coaliție”. Întreaga logică a situației ne îndreaptă în acea direcție. Cei patru miniștri ai Platformei de Stânga vor pleca săptămâna aceasta din guvern iar votul de mâine (n.tr. – miercuri) din Parlament asupra noii înțelegeri va valida existența unei noi majorități pro-austeritate, regrupând majoritatea parlamentarilor Syriza și pe cei al celorlalte partide. E așteptat ca până la 40 de parlamentari radicali din Syriza să respingă înțelegerea, ar putea fi urmați de unii din partea Grecilor Independenți. Deja liderul ToPotami se comportă ca și un ministru în așteptare și Dreapta discută deschis despre alăturarea la guvern, deși nici o decizie în acest sens nu a fost luată încă.
Înțelegerea semnată în acest weekend între Guvernul grec și Eurogrup este o continuare totală a terapiei de șoc aplicate consecvent Greciei în ultimii 5 ani. Merge mai departe decât orice ce a fost votat până acum. Conține un pachet de austeritate care a fost înaintat constant de luni de zile de către Troică, cu ținte pentru surplusuri primare foarte mari, creșterea veniturilor prin mărireaTVA-ului și al tuturor taxelor excepționale create în ultimii ani, prin tăierea din nou a pensiilor și a salariilor din sectorul public, pentru că reformarea grilei de salarizare în mod sigur va implica scăderi salariale. Există și schimbări instituționale importante, de exemplu fiscul devine complet autonom față de controlul politic, și astfel devine de fapt o unealtă în mâinile Troicii, la fel crearea unei alte comisii “independente” care să monitorizeze politica fiscală, abilitată să introducă automat tăieri orizontale dacă țintele stabilite pentru surplusul primar nu sunt atinse. Ce a mai fost adăugat, și asta face această înțelegere să fie mult mai feroce, sunt următoarele: în primul rând a confirmat că FMI-ul va fi aici definitiv. În al doilea rând instituțiile Troicii vor fi prezente mereu la Atena. În al treilea rând Syrizei nu i se permite să implementeze două dintre cele mai mari promisiuni ale sale, adică reabilitarea legislației muncii – sunt niște referințe vagi legate de cele mai bune practici europene în domeniu, dar era explicit spus că guvernul nu putea reveni la legislația anterioară – și creșterea salariului minim pe economie. Programul de privatizare va fi dus la un nivel incredibil –vorbim aici de privatizări în valoare de 50 de miliarde de Euro-deci absolut toate bunurile publice vor fi vândute. Nu doar atât, vor fi transferate toate într-o instituție complet independentă de Grecia. Era vorba ca aceasta să fie bazată în Luxemburg – defapt va fi bazată în Atena – dar va fi complet în afara oricărei forme de control politic. Acesta e un proces de tip Treuhand care a privatizat toate bunurile de stat ale Germaniei de est. Și cea mai puternică dintre măsuri e că toate legile date de guvern legate de politica economică și socială, cu excepția celei legate de criza umanitară – care e o variantă redusă a propunerii originale aSyrizei, în esență un gest simbolic – vor trebui abrogate.
Putem critica guvernul acesta pentru multe lucruri, dar faptul că încearcă să mute vina asupra ANEL (n.tr. – Grecii Independenți, partenerii de coaliție) e cel mai puțin relevant dintre ele. Chiar aș zice că cele mai șocante mișcări în domeniul apărării sau al politicii externe – de exemplu continuarea înțelegerii militare cu Israelul, desfășurarea unor exerciții militare în Mediterană cu Israelienii – toate aceste sunt sunt decizii luate de oameni cheie ai Syrizei, cum ar fi Dragasakis. Este foarte grăitor că el a reprezentat guvernul Grecia la recepția ținută de către Ambasada Israeliană pentru sărbătorirea a 25 de ani de la normalizarea relațiilor diplomatice dintre Grecia și Israel.
Totuși guvernul Syriza, în cele5 luni de negocieri, a reușit să îi facă pe greci să urască UE-ul mult mai mult decât au reușit Antarsya sau KKE în cei 20 de ani de retorică anti-UE.
Care e imaginea de ansamblu acum? Avem un memorandum, și avem o reconfigurare a majorității parlamentare. Acestea vor fi validate simbolic de votul care urmează, unde vom vedea majoritatea parlamentarilor Syrizei votând împreună cu partidele pro-austeritate pentru un nou memorandum, și din nou vom avea o ruptură între reprezentarea politică a țării și popor. Această contradicție trebuie rezolvată. Marea întrebare e ce nivel va avea mobilizarea socială împotriva tsunamiului de măsuri care vor cădea acum pe umerii muncitorilor și evident urgența cu care trebuie reconstituită o stângă anti-austeritate. Asta e evident cea mai mare provocare. Știm că avem unele elemente necesare reconstruirii stângii radicale, suntem conștienți de responsabilitatea grea care e pe umerii Platformei de Stânga, pentru că este cea mai bine structurată, coerentă și lucidă grupare din această parte a spectrului de forțe. Acesta va fi testul în lunile ce urmează.
Există doar două posibilități în situația Greciei, confruntarea și capitularea. Am avut parte decapitulare, dar am avut parte și de momente de confruntare care au fost conduse prost de către guvern. Evident că strategia “Euro-ului cel bun” și al “Europenismului de stânga” a dat greș, și mulți își dau seama de asta acum. Procesul referendumului a demonstrat asta foarte clar,testul a fost dus până la limitele sale extreme. A fost o lecție grea, dar necesară. Avem nevoie de succese politice, inclusiv la nivel electoral, pentru a declanșa noi cicluri de mobilizare.
Toată lumea din Guvern a fost absorbită în ultimele 5 luni de către așa-zisele negocieri, care sunt desigur, doar o glumă proastă. Cea mai bună descriere a fost oferită de către corespondentul ziarului TheGuardian, Ian Traynor, care a scris că un oficial al UE a le-anumit “un exercițiu de waterboarding (n.tr. – o formă de tortură) mental”. Toată energia Guvernului a fost folosită în “negocieri” în loc să se facă reforme reale. Troica a ținut presiunea asupra Syrizei zi după zi până când s-au terminat banii din bănci. Tot procesul negocierilor a dus la pasivitate și anxietate printre oamenii de rând și în cele mai combative sectoare ale societății, ceea ce le-a dus la epuizare. Înainte de referendum atitudinea oamenilor era “Noi nu mai suportăm genul ăsta de tortură, la unmoment dat trebuie să se termine.”
Syriza nu a implementat aproape nimic din programul său de guvernare. În cel mai bun caz miniștri Platformei de Stânga au reușit să blocheze unele procese, mai ales privatizările în sectorul energetic care fuseseră inițiate. Au câștigat un pic de timp și cam atât. Ceea ce am mai văzut în acea perioadă e că guvernul și conducerea au devenit complet autonome față de restul partidului.
Noi am fost neutralizați și depășiți de negocierile nesfârșite, de momentele dramatice. Abia când a fost prea târziu, în acea ședință a grupului parlamentar a fost făcută publică și a început să circule o variantă redusă de Grexit. E clar ar fi trebuit să ne pregătim de ieșirea din Euro mai devreme, fără aceasta alternativă nu am avut nici o posibilitate de negociere reală. Grexitul trebuia plănuit în mod practic dar s-a luat decizia politică de a nu se face pregătiri, ceea ce a eliminat orice alternativă reală în momentele critice. Genul acela de strategie în care arzi podurile a fost aplicată sistematic de către guvern. Asta a fost mai ales obsesia lui Ianis Dragasakis – el a făcut să fie imposibile orice mișcări de naționalizare a băncilor. Dragasakis e omul de încredere al marilor bănci și al marilor afaceriști din Grecia, el s-a asigurat ca nucleul sistemului va rămâne neschimbat după preluarea puterii de către Syriza.
A fost o greșeală că nu ne-am prezentat planul nostru alternativ mai repede, dar documentul a fost prezentat totuși în cadrul ședinței grupului nostru parlamentar și a fost înaintată ca și o declarație comună a Platformei de Stânga, implicând ambele sale componente, Curentul de Stânga și Rețeaua Roșie. Este absolut crucial să menținem coerența între aceste două componente. Dar e și mai crucial ca stânga din Syriza să opereze într-un mod coerent. Va fi o cursă între funcționarea și legitimitatea partidului pe de o parte și o cale de a recupera partidul de sub influența aripii Dragasakis pe de altă parte, ultima alternativă fiind ruperea Syriza și organizării unor noi alegeri.
Costas Lapavitsas e unul din cei 5 oameni care au semnat documentul oferit de către Platforma de Stânga, care spune foarte clar că alternativa Grexitului e posibilă chiar și acum. Costas a accentuat atunci în declarația făcută în spatele ușilor închise, în ședința grupului parlamentar, că trebuiau făcute pregătiri practice pentru Grexit. Dar decizia politică de a nu se face astfel de pregătiri a eliminat orice posibilitate din punct de vedere material, de a avea alternative în momentele cele mai critice, practic nu s-a mai putut negocia nimic.
În ședința restrânsa a Cabinetului, în așa-zisul Consiliu de Guvern la care iau parte doar 10 miniștri, Varufakis a menționat în primăvară necesitatea de a lua în considerare Grexitul ca și o posibilă acțiune și de a face pregătiri pentru așa ceva. Pregătirile inițiale pentru Grexit făcute de Varufakis au fost vagi, el nu a avut timp să facă ceva mai bun căci a fost prea ocupat cu negocierile, a dormit 2 ore pe noapte timp de 5 luni.
Nu toată lumea a fost învinsă în același fel și în aceeași măsură. Poporul grec știe și mass-media repetă constant că principala alternativă la Tsipras din interiorul Syrizei este Lafazanis și Platforma de Stânga. Avem o bază de la care să pornim un nou ciclu, o forță care a fost în avangarda acelei bătălii politice și care are o experiență fără precedent.
a3f 