războiul demografic

Rate de fertilitate actuale: Franta 1.8, Anglia 1.6, Grecia 1.3, Germania 1.3, Italia 1.2, Spania 1.1. Cand s-a ajuns la o rata de 1.3, dpdv demografic este imposibil sa se  revina la o rata mai mare. Pe toata Europa – 1.38! Tot ceea ce ati vazut in Liban, Libia, Siria se poate intampla in Europa in cateva zeci de ani.
Declaratie oficiala in Germania: prabusirea demografica nu mai poate fi oprita. Germania va fi un stat musulman in 2050! In 2027 un francez din 5 va fi musulman. Peste 39 de ani Franta va fi o .. republica musulmana. In prezent, in sudul Frantei – un tanar din 2 (45% sub 20 de ani) este musulman. In Olanda, un nou-nascut din 2, este musulman. Peste 15 ani, jumatate din populatia Olandei va fi musulmana. Un ”rus” din 5 este musulman. In cativa ani aproape jumatate din armata Rusiei va fi musulmana.
Gaddafi – Allah ne va da victoria fara arme, fara razboi, fara cucerire. Nu avem nevoie de teroristi. Musulmanii de azi din Europa vor face din Europa un continent musulman in cateva zeci de ani. Azi exista 52milioane musulmani in Europa. Numarul lor se va dubla in 20 de ani la 104milioane. In multe zone din Europa, europenii vor deveni curand minoritate etnica. Ceea ce poate duce la urmatorul scenariu: zone musulmane care se rup si pornesc razboaie civile. Odata rupte zagazurile, zeci de milioane de africani care navalesc in Europa. Distrugerea prin razboi poate fi mai mare decat in WWII dar de data asta nu va mai fi cine sa reconstruiasca Europa.
Conform studiilor statistice o cultura pentru a se putea mentine are nevoie de o rata de fertilitate de MINIM 2.11 copii pe fiecare familie. Orice rata de fertilitate mai mica va duce la disparitia acelei culturi. Rata scazuta de natalitate va duce ireversibil la disparitia culturii europene. In istorie nici o cultura nu a reusit sa revina peste 1.9 dupa ce a scazut sub aceasta limita. Cand s-a ajuns la o rata de 1.3, dpdv demografic este imposibil sa se  revina la o rata mai mare. Pentru ca ar fi nevoie de 80-100 de ani sa se revina la o rata de natalitate mai mare si nu exista nici un model economic care sa permita supravietuirea economica a unei culturi pe o perioada asa mare fara forta de munca nou nascuta. La actuala rata demografica a Europei economia se va putea sustine doar daca vine in Europa forta de munca prin imigratie.
Rate de fertilitate actuale: Franta 1.8, Anglia 1.6, Grecia 1.3, Germania 1.3, Italia 1.2, Spania 1.1. Cand s-a ajuns la o rata de 1.3, dpdv demografic este imposibil sa se  revina la o rata mai mare. Pe toata Europa 1.38! Tot ceea ce ati vazut in Liban, Libia, Siria se poate intampla in Europa in cateva zeci de ani.
In Romania rata natalității aproape s-a înjumătățit față de anii 80. „Rata fertilităţii de 1,3 copii la o femeie este constantă din 1995 încoace, iar din acest punct de vedere România este la acelaşi nivel cu state dezvoltate precum Germania, Italia sau Austria.“ – profesorul Vasile Gheţău, director al Centrului pentru Cercetări Demografice al Academiei Române.
razboi demografic (1) razboi demografic (2) razboi demografic (3) razboi demografic (4) razboi demografic (5) razboi demografic (6) razboi demografic (7)image-2013-08-22-15425694-0-nascuti-mediimain-natalitate
sursa, pe youtube a aparut acest video în urmă cu 6ani!!
Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Another stolen ‘revolution’? Inside Syriza – the Dragasakis right wing vs the Lafazanis radical left. A coup by banks not tanks.

Traducerea în limba româna e făcută de Cezar Turcanu, o găsiți în partea a doua, mai jos..

Excerpts from an interview with Stathis Kouvelakis, Syriza spokesperson and central committee member: The Struggle Continues – an account of what has transpired over the last few weeks in Greece.

It was quite obvious, actually, that during the downward spiral of concessions the government and Tsipras realized that whatever they proposed was never going to be enough for the troika. By the last week in June, it was clear that the agreement that was more or less taking shape would not pass the internal test within Syriza and would not pass warthe test of public opinion. When the referendum was proposed in the cabinet meeting the rightist wing of the government, lead by Deputy Prime Minister Giannis Dragasakis — disagreed with the move. Dragasakis is actually the person who has been monitoring the whole negotiation process on the Greek side. Everyone on the negotiating team with the exception of the new finance minister, Euclid Tsakalotos, are his people and he was the most prominent of those in the cabinet who really wanted to get rid of Varoufakis. Panagiotis Lafazanis said that the referendum was the right decision, albeit one that came too late, but he also warned that this amounted to a declaration of war, that the other side would cut off the liquidity and we should expect within days to have the banks closed. Most of those present just laughed at this suggestion.

In a way, as I have said, the right wing of Syriza was much more lucid about what they were up against. This explains also what happened during the week of the referendum at that level. Tsipras was put under extreme pressure by Dragasakis and others to withdraw the referendum. He didn’t do that, of course, but he made it clear that his next moves were the ones that the right wing would agree with, and the measure was not a break with the line that had been followed up until that point, but was rather a kind of tactical move from within that framework. The referendum unleashed forces that went far beyond the tactical intentions of Tsipras, the government were clearly overtaken by the momentum that was created by the referendum. They tried therefore by all means to put the devil back into the box. The way Tsipras dealt with pressure from Dragasakis was that he accepted their line and sent that infamous letter to the Eurogroup and before that the letter asking for a new loan. That Wednesday was crucial, some people even talked about an internal coup happening.

The referendum initiative was taken (by Tsipras and Lafazanis left) from above, as the result of internal contradictions (with Dragasakis righ), it ended up liberating forces that went far beyond a leader’s intentions. This is very important, because it also has to be understood that one of the biggest difficulties that Tsipras has to face now after the surrender of yesterday’s agreement is the very dubious political legitimacy of this move after the referendum. We have to understand that it is a complete illusion to pretend that the referendum didn’t happen. It did happen, and it’s clear to both international public opinion and Greek society that Tsipras is betraying a popular mandate.

Is Tsipras some sort of Machiavellian super-tactical genius or some type of wild gambler overtaken by events? I definitely think that Tsipras lost his gambling : actually Tsipras and the leadership has been following very consistently the same line from the start. They thought that by combining a “realistic” approach in the negotiations and a certain rhetorical firmness, they would get concessions from the Europeans. They never prepared for other alternatives. They were however increasingly trapped by that line, and when they realized that they were trapped, they had no alternative strategy. They consistently refused any other strategy, and they also made it practically impossible for another approach to be implemented when there was still time for that.

In the interview he gave a couple of days ago to the New Statesman, Varoufakis says that a small team of people around him worked during the week leading to the referendum on an alternative plan including state control of the banks, issuing of IOUs and disconnection of the Greek central bank from the Frankfurt ECB, so on a sort of gradual exit. But that clearly came too late and was rejected by nearly all the rest of the economic team of the cabinet, by which he essentially means Dragasakis. His plan was voted down, 4 to 2, by the Cabinet. And Tsipras, of course, validated that decision.  The resignation of Varoufakis was bound to follow:  “That very night the government decided to make major concessions to the other side (without considering the Grexit alternetive). The council of political leaders lead by our PM voted on the premise that whatever happens, whatever the other side does, we will never respond in any way that challenges them. And essentially that means folding. … We ceased to negotiate.”

Varoufakis makes it clear that what’s at stake is not simply the Greek bailouts, but rather than sovereignty of every European nation, and the democratic principle in itself. „In the coup d’état the choice of weapon used in order to bring down democracy then was the tanks. Well, this time it was the banks.” Referring to the Eurogroup “What we have is a non-existent group that has the greatest power to determine the lives of Europeans. It’s not answerable to anyone, given it doesn’t exist in law; no minutes are kept; and it’s confidential. No citizen ever knows what is said within . . . These are decisions of almost life and death, and no member has to answer to anybody.”

We have to stress the continuity of the line of Tsipras. This is also the reason I think the word “betrayal” is inappropriate if we are to understand what is happening. Of course, objectively we can say that there has been a betrayal of the popular mandate, that people very legitimately feel they have been betrayed. What I think actually happened was that Tsipras honestly believed that he could get a positive outcome by putting forward an approach centered on negotiations and displaying good will, and this also why he constantly said he had no alternative plan. He thought that by appearing as a loyal “European,” deprived of any “hidden agenda,” he would get some kind of reward. On the other side, he showed for some months a capacity to resist to the escalating pressure and made some unpredictable moves such as the referendum or travelling to Moscow. He thought this was the right mix to approach the issue, and what happens is that when you consistently follow this line you are led to a position in which you are left only with bad choices.

We have to distinguish two elements within the government. The first is the rightist wing of the government led by two of the main economists, essentially Dragasakis but also Giorgos Stathakis. And then the core leadership, Tsipras and the people around him. The first group had a consistent line from the outset — there was absolutely no naïveté on their part. They knew very well that the Europeans would never accept a break with the memorandum. This is why Dragasakis from the outset did everything he could not to change the logic of the overall approach. He clearly sabotaged all the attempts for Syriza to have a proper economic program, even one within the framework that had been approved by the majority of the party. He thought that the only thing you could get was an improved version of the memorandum framework. He wanted his hands completely free to negotiate the deal with the Europeans, without himself appearing too much at the stage, he succeeded in controlling the negotiation team, especially once Varoufakis had been sidelined. In summer 2013, he gave a very interesting interview that created a lot of buzz at the time. What he was proposing was not even a softer version of Syriza’s program, but in reality a different program that was a slight improvement of the existing agreement that New Democracy signed.

And then you have the other approach, that of Tsipras, which was indeed rooted in the ideology of left-Europeanism. I think the best illustration of that is Euclid Tsakalotos. When asked what had struck him most since he was in government, he replied by saying that he was an academic, his job was to teach economics at a university, so when he went to Brussels he had prepared himself very seriously, he had prepared a whole set of arguments and was expecting exactly elaborated counter-arguments to be presented. But, instead of that, he just had to face people who were endlessly reciting rules and procedures and so on. Tsakalotos said he was very disappointed by the low level of the discussion. In the interview to the New Statesman, Varoufakis says very similar things about his own experience, although his style is clearly more confrontational than Tsakalotos’s. From this it is quite clear that these people were expecting the confrontation with the EU to happen along the lines of an academic conference when you go with a nice paper and you expect a kind of nice counter-paper to be presented.

I think this is telling about what the Left is about today. The Left is filled with lots of people who are well-meaning, but who are totally impotent on the field of real politics. It is also telling about the kind of mental devastation wrought by the almost religious belief in Europeanism. For these people the choice is between two things: either being “European” and accepting the existing framework, which somehow objectively represents a step forward compared the old reality of nation-states, or being “anti-European” which is equated with a falling back into nationalism, a reactionary, regressive move. Until the very end, those people believed that they could get something from the troika, they thought that between “partners” they would find some sort of compromise, that they shared some core values like respect for the democratic mandate, or the possibility of a rational discussion based on economic arguments.

The whole approach of Varoufakis’s more confrontational stance amounted actually to the same thing, but wrapped in the language of game theory. What he was saying was that we have to play the game until the very, very, very end and then they would retreat, because supposedly the damage that they would endure had they not retreated was too great for them to accept. But what actually happened was akin to a fight between two people, where one person risks the pain and damage of losing a toe and the other their two legs. I think that in this case we can clearly see what the ideology at work here is. Although you don’t positively sign up to the project and you have serious doubts about the neoliberal orientation and top-down structure of European institutions, nevertheless you move within its coordinates and can’t imagine anything better outside of its framework.

Let’s talk about the referendum itself again, what are the key sources of the “no” vote? The referendum happened in a context of liquidity crisis, banks closing, hysterical media backlash, and other parties pushing for the “yes” vote. But then something happened to trigger a counter-reaction of enormous scale from ordinary Greeks. Even relatively mainstream commentators recognized that this was the most class-divided election in Greek history. In working-class districts you had 70 percent and above for “no,” in upper-class districts you had 70 percent and above for “yes.” The hysterical backlash of dominant forces and the dramatic concrete situation created by the closure of banks and the cap on cash withdrawals and so on, created within the popular classes a very easy identification that the Yes camp was everything they hated.

Another impressive aspect is the radicalization of the youth. This is the first moment since the crisis that the youth in its mass actually made a unified statement. Eighty-five percent of those from eighteen to twenty-four voted “no,” which shows that this generation, which has been completely sacrificed by the memorandum, is very aware of the future ahead of it and has a clear attitude with regards to Europe. The French daily Le Monde had this article asking how come these young people, who had grown up with the euro, Erasmus programs, and European Union are turning against it, and the response from all those interviewed was simple: we have seen what Europe is about, and Europe is about austerity, Europe is about blackmailing democratic governments, Europe is about destroying our future. This also explains the massive and combative rallies of that week, especially culminating with the Friday, July 3 rallies in Athens and other major cities in Greece. 

Everywhere the discussion was around two different issues: why has the government done so little so far, why has it been so timid? And also what are you going to do after the No victory? There was a massive amount of anxiety about what would happen after the victory. I was not expecting the No to reach the threshold of 60 percent. It has to be said that among the top Syriza cadres, only Lafazanis had predicted that and very few even among the Left Platform agreed with him. Most expected something like 55 percent.

The third dimension is certainly that of national pride. This explains why outside the big urban centers, where the class lines are more blurred, in the Greece of the countryside and small cities, even there the “no” vote won a majority. It was a “no” to the troika, it was a “no” to Juncker. It was perceived that even for those who are skeptical of the government and don’t identify with Syriza or Tsipras saw that this was clearly an attempt to humiliate an elected government and maintain the country under the rule of the troika.

The first immediate impact of this massive victory of the “no” vote was to increase the disintegration of the opposition parties. On the very evening of the result, these people were completely defeated — this was by far the hardest defeat of the pro-austerity camp since the start of the crisis. It was much clearer and more profound than the January elections, because they had regrouped and mobilized all their forces but still suffered a devastating defeat. They didn’t win a single county in Greece. New Democracy leader and former Prime Minister Antonis Samaras resigned almost immediately. And then, only hours later, this entire camp was resuscitated and legitimized by Tsipras himself when he called for the “council of political leaders” under the chair of the president of the republic, an open Yes supporter, who had been appointed by the Syriza majority in parliament in February. At that meeting you saw an extraordinary thing happen — the head of the victorious camp accepted the conditions of the defeated camp. This, it has to be said, is something that’s unique in political history. I don’t we’ve ever seen this before.

Immediately after the referendum the government  took the initiatives to deactivate the dynamic that was emerging with the referendum. Hours after the announcement of the final resort, this meeting of all the political leaders was called, which fixed somehow an agenda entirely different from that expressed by the “no” vote. The content of this new agenda was that whatever happens Greece had to stay in the eurozone, following the Dragasakis line. And the most emphatic point of the joint statement signed by all the political leaders — with the exception of the Greek Communist Party (KKE), who refused to sign, and the Nazis, who were not invited to the meeting — was that this referendum was not a mandate for a break but a mandate for a better negotiation. So from that moment onwards the mess had been set.

It’s also worth saying that what was happening during that week was a process of radicalization in public opinion. You could feel and hear that in the streets, workplaces, all kinds of public spaces. People felt they have nothing to lose anymore, they were willing to take risks and to give a battle. The combative spirit of the Friday rallies was another indication of that. It was quite impressive. Personally, I have seen nothing like that in Greece since the 1970s.

In July 11 there was the vote in parliament on the proposals sent by the Greek government to the Eurogroup. The government had accepted the perspective of a new austerity plan, the government was asking for approval on its U-turn. Those proposals were finally approved by 251 MPs out of 300, with the pro-austerity parties massively backing them. Although it is not legally binding, in Greek constitutional history, when a government loses control of its majority, the famous dedilomeni as it is called (“declared majority”), it has to go for new elections. This is why immediately the discussion of new elections started. The new elections have already been announced — now it’s just a question of when they are  going to happen.

There is a bottom line now: all the MPs of the Left Platform will reject the new memorandum in the next vote, this has already been announced. The two most important ministers and figures of the Left Platform, Lafazanis himself and the deputy minister of social affairs, Dimitris Stratoulis voted “no” in order to make it clear. Lafazanis also issued a statement saying that while that was the political position of the Platform, they were not trying to overthrow the government. Everyone became aware that there was a split within Syriza’s parliamentary group. The next vote, which will determine the future of Syriza and the country, will be the vote on the agreement signed on Sunday. I can say is that the decision of the Left Platform is to reclaim the party and demand a party congress. I think it’s quite clear that this U-turn of Syriza has only minority support within the party.

If the radical part will not be able the reclaim the party, the process leading to the disintegration of Syriza will continue. Syriza as we knew it is over and splits are absolutely inevitable. The only issue now is how they will happen and what form they will take. That was the target of the Troika, to block reforms by keeping busy the Government with ‘negotiations’, than force capitulation when the banks finished the money, than produce splits within Syriza. The trojan horse of the Troika was Dragasakis leading the ‘economists’, the tehnocrats.  What is also likely to happen is a drastic reshaping of a governmental majority, towards some form of “national unity” or “great coalition” cabinet. The whole logic of the situation points to that direction. The four ministers of the Left Platform will leave the cabinet this week and tomorrow’s vote in parliament on the agreement will validate the existence of a new pro-austerity majority, regrouping most of the Syriza’s MPs and all other parties. It is expected that as many as forty Syriza MPs will reject the agreement and they might be followed by some from the Independent Greeks. Already the leader of To Potami behaves like a minister in waiting and the Right discusses quite openly the possibility of joining the government, although no such decision has been taken yet.

The agreement signed last weekend between the Greek government and the Eurogroup is at all levels the total continuation  of the shock therapy applied consistently to Greece over the last five years. It goes even further than everything that has been voted on so far. It includes the austerity package that was being consistently put forward by the troika for months, with high primary surpluses targets, increasing the revenue through VAT and all the exceptional taxes that have been created these last years, further cuts to pensions, and in public sector wages actually because the reform of the salary scale will certainly entail cuts in wages.
There also important institutional changes, with the inland revenue becoming fully autonomous from domestic political control, actually it becomes a tool in the hands of the troika, and the creation of another “independent” board, monitoring fiscal policy, and habilitated to introduce automatically horizontal cuts if the targets in terms of primary surpluses are not met.
Now what has been added, and gives a particularly ferocious flavor to this agreement, are the following: first it emphatically confirmed that the IMF is there to stay. Second, the troika institutions will be permanently present in Athens. Third, Syriza is prevented from implementing two of its major commitments like reestablishing labor legislation — there were some vague references to European best practice, but it was explicit that the government could not return to past legislation — and of course this is also true for increasing the minimum wage.
The privatization program is scaled up to an incredible level — we’re talking about €50 billion of privatization — so absolutely all public assets will be sold. Not only that, but they will be transferred to an institution, all of them, completely independent from Greece. There was talk of it being in Luxembourg — actually it will be based in Athens — but it will be completely removed from any form of political control. This is typically the kind of Treuhand process that privatized all the assets of the East Germany.
And the strongest of all these measures is that with the exception of the bill on humanitarian measures — which is very reduced of what Syriza’s program, essentially a symbolic gesture — on all the rest of the few bills passed by the government on economic and social policy, the government will have to repeal them.

There are many things we can criticize this government for, but honestly them trying somehow to shift the burden of responsibility to ANEL is the least relevant one. I would even say the most shocking moves in the realm of defense or foreign policy — for instance, continuing the military agreement with Israel, carrying out joint exercises in the Mediterranean with the Israelis — all these are decisions made by key Syriza people, like Dragasakis. It’s quite telling that he was representing the Greek government in the reception given by the Israeli embassy to celebrate twenty-five years of normal diplomatic relations between Greece and Israel.

However the Syriza government going through the 5 months of negotiations  has succeeded in making the EU much more hated by the Greek people than anything Antarsya or KKE has been able to accomplish in twenty years of anti-EU rhetoric in that field!

What is the bigger picture now? We have a new memorandum, and we have a reconfiguration of the parliamentary majority that is behind this new memorandum. This will be symbolically validated by the forthcoming vote, where we will see most of Syriza MPs voting together once again with pro-austerity parties for a new memorandum, and once again we have a gap between the political representation of this country and the people. So this contradiction needs to be resolved. The big question is what will be the level of social mobilization against the tsunami of measures that will fall now on the shoulders of the working people and of course the absolute urgency of reconstituting a fighting, anti-austerity left. That’s the main challenge of course. We know we have some elements to reconstruct the radical left, we know the heavy responsibility lies on the shoulders of the Left Platform because it is the most structured, coherent, and politically lucid part of that spectrum of forces. So that will be the test of the coming months.

There are only two possibilities for the Greek situation, confrontation or capitulation. So we had capitulation, but we also had confrontational moments that were very poorly led on the side of the government. That was the real test. Obviously the strategy of the “good euro” and “left-Europeanism” collapsed, and many people realize that now. The process of the referendum made that very clear, and the test went up to its extreme limits. This was a tough lesson, but a necessary one. We need political successes, including at the electoral level, to trigger new cycles of mobilization.

Everybody in the Government has been absorbed the last 5 months by the so-called negotiations, which are just a joke of course. I think the best expression for those negotiations was reported by the Guardian correspondent in Brussels, Ian Traynor, who wrote that an EU official called them an “exercise in mental waterboarding.” All the energy of the Government went into ‘negotiations’ instead of making real reforms. The Troika kept the pressure on the Syriza government day after day until there were no more money in the banks. This whole negotiation process by itself triggered passivity and anxiety among the people and the most combative sectors of society, leading them to exhaustion. Before the referendum the mood was clearly, “We can’t stand this kind of waterboarding process anymore, at some point it has to end.”

Syriza implemented almost nothing of its electoral program. The best Left Platform ministers have been able to do is block a certain number of processes, particularly privatization in the energy sector that had been previously initiated. They won a bit of time, but that was all. What we also clearly saw in that period is that the government, the leadership, became totally autonomous of the party.

We had been neutralized and overtaken by the endless sequence of negotiations and dramatic moments and so on, and it was only when it was already too late, in that plenary meeting of the parliamentary group, that a reduced version of that proposal was finally made public and started circulating. This is clearly something we should have done before.
Grexit needs to be prepared for practically and that there was a political decision to not prepare anything and therefore cutting off any possibility, materially speaking, of alternative choices at the most critical moment. It was that bridge-burning type of strategy that was very systematically put forward by the government. And I think this was the obsession more particularly of Giannis Dragasakis — he made it impossible to make any moves towards public control of the banks. Dragasakis is the man of trust actually of the bankers and sectors of big business in Greece and has made sure that the core of the system would remain unchanged since Syriza took power.

It was a mistake not to have presented our alternative plan before, but a document has been submitted in the plenary meeting of the parliamentary group, and that was put forward as a common statement of the Left Platform, involving the two components of the Left Current and the Red Network. It’s absolutely crucial to maintain the coherence between those two components. But it’s even more crucial, actually, for the Syriza left to operate in a cohesive way. It will be a race between the functioning and legitimacy of the party and the way to manipulate the political agenda and timetable, more particularly calling for new elections.
Costas Lapavitsas’s is one of the five people who signed the document offered by the Left Platform which makes it clear that an alternative – the Grexit – is possible even now, immediately. Costas emphasized in the declaration he made, behind closed doors in the parliamentary group that Grexit needs to be prepared for practically and that there was a political decision to not prepare anything and therefore cutting off any possibility, materially speaking, of alternative choices at the most critical moment.
In restricted cabinet meetings, the so-called government council, where only the ten main ministers take part, Varoufakis had mentioned the necessity in the spring to consider Grexit as a possible action and prepare for that. The initial preparations for Grexit done by Varoufakis were vague and poorly prepared, he had no time to do better. He slept 2 hours per day for 5 months, being to busy with Troika negotiations.

Not everyone has been defeated in the same way and to the same extent. Greek people know, and the media constantly repeat that the main alternative to Tsipras within Syriza is Lafazanis with the Left Platform. We have a basis from which to start a new cycle, a force that has been at the forefront of that political battle and carries this unprecedented experience.

O altă “revoluție” furată? Dezvăluiri din interiorul Syriza – dreapta tehnocrata Dragasakis vs. stânga radicală Lafazanis.
Traducerea în limba româna este făcută de Cezar Turcanu.

Fragmente dintr-un interviu din 14.07.2015 cu Stathis Kouvelakis, purtător de cuvânt și membru al Comitetului Central Syriza: Lupta Continuă – negocierile Syriza/Troika.

Devenise evident pentru guvern și pentru Tsipras în cursul spiralei de concesiuni, că nici o propunere nu va fi acceptată deTroică. În ultima săptămână a lunii iunie la fel devenise clar că înțelegerea care lua treptat formă, nu va putea trece nici testul intern în cadrul Syriza și nici testul opiniei publice. Când referendumul a fost propus în cadrul ședinței de Guvern, aripa dreaptă a guvernului, condusă de Vicepremierul Ianis Dragasakis, s-a opus. Dragasakis este de fapt persoana care a monitorizat întregul proces de negociere de partea Greciei. Toți cei din echipa de negociere cu excepția noului Ministru de Finanțe,EuclidTsakalotos, sunt oamenii lui și el a fost cel mai proeminent dintre membru al cabinetului care vroia să scape de Varoufakis. Panagiotis Lafazanis a zis că referendumul reprezintă calea corectă, deși decizia a fost luată cam târziu, dar a și avertizat că era echivalentul unei declarații de război, că cealaltă tabără va tăia sursa de lichidități și că va forta astfel închiderea . Majoritatea celor prezenți pur și simplu au râs de această idee.

Într-un fel aripa dreaptă a Syrizei a fost mult mai lucidă în privința obstacolelor cu care se confruntau. Asta explică ceea ce s-a întâmplat în săptămâna referendumului la acel nivel. Tsipras a fost pus sub o presiune foarte mare din partea lui Dragasakis și a altora ca să anuleze referendumul. Nu a făcut asta, evident, dar a zis clar că următoarele sale mișcări vor fi cele cerute de aripa dreaptă de Dragasakis. Referendumul nu a reprezentat o ruptură cu linia care a fost urmată până atunci, a fost mișcare tactică în interiorul aceleiași strategii, Tsipras a vrut referendum doar pt a putea negocia mai bine. Dar referendumul a stârnit forțe care nu intrau în planul lui Tsipras și guvernul a fost clar luat prin surprindere de avântul creat de oameni. Au încercat apoi să bage duhul înapoi în lampă, sa stopeze energiile descatusate. Tsipras a răspuns la presiunile venite din partea lui Dragasakisa prin acea scrisoare notorie către Eurogrup și înainte de asta printr-o scrisoare în care cerea un nou împrumut. Acea zi demiercuri a fost hotărâtoare, unii chiar au zis că a fost  ca o lovitură de stat internă.

Inițiativa pentru referendum a fost luată (de câtre Tsipras și stânga lui Lafazanis) de sus ca și rezultat al contradicțiilor interne (cu dreapta lui Dragasakis), dar a ajuns să elibereze forțe care mergeau dincolo de intențiile liderilor. Asta este foarte important, pentru că cea mai mare problemă a lui Tsipras după capitularea de ieri este legitimitatea politică din moment ce a trecut peste toate promisiunile in care se angaja ca nu va ceda. Trebuie să înțelegem,  rezultatul referendumului a fost prea puternic, acum e clar atât pentru opinia publică internațională cât și pentru societatea grecească că Tsipras și-a trădat mandatul primit de la popor.

Este Tsipras ceva super-geniu machiavelic sau un parior nesăbuit care a fost luat prin surprindere de evenimente? Eu mă plasez ferm în a doua tabără, atât timp cât acceptăm următorul lucru: Tsipras și conducerea au urmat aceeași strategie de la bun început. Ei au crezut că dacă combină o abordare “realistă” a negocierilor cu o oarecare fermitate în declarații vor putea obține concesii de la europeni. Nu s-au pregătit niciodată pentru alte alternative. În schimb au devenit din ce în ce mai captivi față de aceasta strategie și când și-au dat seama că sunt captivi deja nu mai avea de ales. Ei au refuzat mereu orice altă strategie și au făcut să fie practic imposibil ca alta să fieimplementată atunci când încă mai era timp pentru așa ceva.

În interviul pentru NewStatesman de acumcâteva zile Varoufakis spune că o mică echipă de oameni din jurul său a lucrat în săptămâna de dinaintea referendumului la un plan alternativ care implica naționalizarea băncilor, emiterea de note promisorii și deconectarea Băncii Centrale de la BCE, deci unfel de ieșire graduală din Euro. Dar asta a venit mult prea târziu și aproape întreaga echipă economică a cabinetului a respins acest plan, sub influența lui Dragasakis. Planul lui Varoufakis a fost învins la un vot în cadrul cabinetului cu 4 la 2, Tsipras  a votat contra propunerii lui Varoufakis. Demisia lui Varoufakis era inevitabilă: “ În acea seară guvernul a decis să facă concesii majore celeilalte tabere (fără să ia în considerare alternativa Grexit-ului). Consiliul de lideri politici, în frunte cu prim-ministrul nostru, a votat pe premisa că orice s-ar întâmpla, indiferent ce face cealaltă tabără, noi nu vom răspunde în vreun fel care să îi provoace. Și în esență asta însemna să capitulăm. …Am încetat să mai negociem.”

Varoufakis demonstrează foarteclar că nu e vorba doar de bailout-ul grecesc, ci de fapt e vorbadespre suveranitatea fiecărui stat european și a principiuluidemocratic în sine. “Într-o lovitură de stat pe vremuri armapreferată pentru a înfrânge o democrație era tancul. Ei, de dataasta a fost vorba de bănci.” Referindu-se la Eurogrup spune “Ceeace avem este un grup non-existent care are cea mai mare putere de adetermina viețile europenilor. Nu răspunde față de nimeni, dinmoment ce nu există din punct de vedere legal; nu sunt ținuteminute; și e confidențial. Nici un cetățean nu știe ce sediscută acolo… Acestea sunt decizii aproape pe viață și pemoarte și nici un membru nu trebuie să răspundă în fațanimănui.”

Trebuie din nou menționatăcontinuitatea strategiei lui Tsipras. Acesta e și motivul pentrucare consider că cuvântul “trădare” nue unul potrivit dacăe să înțelegem ce s-a întâmplat. Evident, obiectiv vorbind sepoate spune că e vorba de o trădare a mandatului popular, căoamenii au dreptul să se simtă că au fost trădați. Ce cred eu căs-a întâmplat e că Tsipras a crezut cu sinceritate că poateobține un rezultat pozitiv dacă folosește o abordare centrată penegocieri și dovedindu-și buna-credință, și de asta a zisconstant că nu are un plan alternativ. A crezut că dacă seprezintă ca fiind un “european” loial, fără nici o “agendăascunsă”, atunci va fi răsplătit pentru asta. Pe de altă partea dovedit timp de câteva luni o capacitate de a rezista unorpresiuni tot mai mari și a făcut niște mișcări imprevizibile cuma fost referendumul și vizita sa la Moscova. El a crezut că asta ecombinația potrivită pentru abordarea problemei, și ceea ce seîntâmplă când urmezi strategia asta consecvent e că ajungiîntr-o poziție în care nu mai rămâi decât cu alegeri proaste.

Trebuie să facem diferența între elemente din cadrul Guvernului. Primul e aripade dreapta a Guvernului condusă de doi dintre principalii economiști, în esență Dragasakis, dar șiGiorgos Stathakis. Apoi avem conducerea, adică Tsipras și oamenii din jurul lui. Primul grup a urmat o strategie clară de la început – nu a fost vorba de niciun pic de naivitate din partea lor. Ei știau foarte bine că europenii nu vor accepta niciodată o ruptură cu memorandumul. De asta Dragasakis a făcut de la bun început tot ce a putut pentru a nu schimba logica de ansamblu a abordării [guvernului]. E clar că a sabotat orice tentativă a Syrizei de a avea un program economic propriu, chiar și unul care care să funcționeze într-un cadru care fusese aprobat de majoritatea partidului. El a crezut că cel mult se poate obține o variantă îmbunătățită a memorandumului. A vrut să aibă mână liberă pentru a negocia cu europenii fără ca el să iasă prea mult în față și a reușit să controleze echipa de negociere, mai ales după ce Varroufakis a fost marginalizat. În vara lui 2013 el a dat un interviu foarte interesant care a atras foarte multă atenție la momentul respectiv. Ceea ce propunea atunci nu era o variantă mai redusă a programului Syrizei, cu un cu totul alt program, era o variantă mai blândă a înțelegerii pe care tocmai o semnase Noua Democrație.

Apoi a fost cealaltă abordare, cea a lui Tsipras care e într-adevăr înrădăcinată în Europenismul de stânga. Cred că cea mai bună ilustrare e oferită de Euclid Tsakalotos. Când a fost întrebat ce l-a surprins cel mai mult de când e în guvern a răspuns că el e un profesor universitar, profesia sa e de a preda economie la o universitate, așa că atunci când a mers la Bruxelles s-a pregătit foarte serios, avea o serie de argumente pregătite și se aștepta ca și ceilalți să vină cu propriile contra argumente. Dar în schimb, a trebuit să facă față unor oameni care recitau la nesfârșit reguli și proceduri. În interviul pentru New Statesman Varoufakis spune lucruri similare despre experiențele sale, deși într-un stil mult mai combativ decât Tsakalotos. Din asta reiese foarte clar că acești oameni se așteptau ca confruntarea cu UE să aibă loc sub forma unei conferințe academice unde te duci să prezinți o lucrare bună și te aștepți să primesti răspunsuri raționale, argumente serioase.

Cred că asta spune multe despre stânga de astăzi. Stânga e plină de oameni cu intenții bune, darcare sunt complet nepregătiți pentru politica reală. Mai demonstrează ce fel de devastare mentală poate duce credința aproape religioasă în Europenism. Pentru acești oameni alegerea e între două lucruri: fie să fii “european” și să accepți cadrul actual, care reprezintă într-un fel un pas înainte față de vechea realitate a statelor-națiune, sau să fii “anti-european” ceea ce e egal cu revenirea la naționalism, o direcție reacționară, regresivă. Până la capăt acești oameni au crezut că pot obține ceva de laTroică, au crezut că între “parteneri” se va putea găsi o cale de compromis, că aveau în comun valori precum respectul pentru mandatul democratic și au crezut în posibilitatea unei discuții raționale bazate pe argumente economice.

Toată abordarea aparent mai agresivă a lui Varoufakis se reducea de fapt la același lucru, dar învăluit în limbajul teoriei jocurilor. El zicea că trebuie să jucăm jocul până la capăt și apoi ei se vor retrage, presupunând că paguba pe care ar trebui să o îndure dacă nu se retrag era prea mare pentru ca ei să o accepte. Dar ce s-a întâmplatde fapt a fost mai degrabă ca o luptă între doi oameni în care unul riscă să piardă un deget, iar celălalt ambele picioare. Cred că în cazul acesta putem vedea foarte clar ce fel de ideologie acționează în stânga europeană. Chiar dacă nu te subscrii în totalitate proiectului și chiar dacă ai îndoieli serioase legate de structura neoliberală și de conducerile instituțiilor europene, totuși te miști doar în limitele sale și nu îți poți imagina nimic mai bun în afara cadrului său.

Hai să vorbim din nou despre referendum, care sunt sursele principale ale votului OXI? Referendumul a avut loc în contextul în care aveam o criză de lichidități – băncile închise, un contra-atac isteric din partea mass-mediei și susținerea celorlalte partide pentru un “da”. Dar s-a întâmplat ceva ce a declanșat o contra-reacție de o scară enormă din partea grecilor de rând. Chiar și comentatorii cei mai mainstream au recunoscut că au fost alegerile cele mai divizate pe linii de clasă din istoria Greciei. În cartierele muncitorești aveai 70% sau mai mult pentru “nu”, în cartierele mai bogate aveai 70% sau mai mult pentru “da”. Contra-atacul isteric al forțelor dominante și situația concretă dramatică creată de închiderea băncilor și limitele asupra retragerilor de bani și așa mai departe, a făcut foarte ușor pentru clasele populare să identifice tabăra lui “da” ca fiind tot ceea ce oamenii normali urăsc mai mult la oligarhii.

Un alt aspect impresionant este radicalizarea tineretului. E prima dată de când a început criza că tineretul a facut o declarație așa unită. 85% dintre cei între 18 și 24 de ani au votat “nu”, ceea ce arată că această generație, care a fost complet sacrificată de memorandum, e foarte conștientă de viitorul pe care îl are în față și are o atitudine clară față de Europa. Ziarul francez LeMonde avea un articol în care se întreba cum de toți acești tineri care crescuseră cu Euro, programe Erasmus și Uniunea Europeană se întorceau acum împotriva ei, iar răspunsul era simplu: noi am văzut despre ce e vorba în Europa de fapt, și e vorba de austeritate, de șantajarea guvernelor alese democratic,Europa e despre distrugerea viitorului nostru. Asta explică și mitingurile masive, combative din acea săptămână, mai ales cele de vineri 3 iulie din Atena și din alte orașe mari din Grecia.

Peste tot se vorbea despre aceleași două lucruri: de ce guvernul făcuse atât de puțin până acum și de ce era așa de timid? Și mai întrebau oamenii ce se va întâmpla după ce “nu” va câștiga? Peste tot era o anxietate foarte mare legată de ce se va întâmpla după victorie. Eu nu mă așteptam ca “nu” să câștige cu 60%. Trebuie spus că în rândurile cadrelor de vârf ale Syrizei doar Lafazanis a prezis asta și foarte mulți și în rândul Platformei de stânga se așteptau la ceva gen 55%.

O a treia dimensiune este desigur cea a mândriei naționale. Asta explică de ce în afara centrelor urbane mari, unde liniile de clasă sunt mai neclare, în Grecia rurală și a orașelor mici, chiar și acolo votul pentru “nu” a câștigat o majoritate. Era un “nu” către Troică, era un “nu” către Juncker. Chiar și cei care erau sceptici în privința guvernului și care nu se identificau cu Syriza sau cu Tsipras percepeau situația ca și o tentativă clară de a umili un guvern ales și de a menține țara sub conducerea Troicii.

Unul din primele efecte avictoriei detașate a lui “nu” a fost că s-a accelerat dezintegrarea partidelor de opoziție. În seara în care s-a anunțat rezultatul acești oameni erau complet înfrânți – era cea mai dură înfrângere a taberei pro-austeritate de la începutul crizei. Era una mult mai clară și mai profundă decât cea din ianuarie, pentru că de atunci s-au regrupat și și-au mobilizat toate forțele, dar tot au suferit o înfrângere devastatoare. Nu au câștigat în nici o regiune a Greciei. Antonis Samaras, liderul Noii Democrații și fostul primministru a demisionat imediat [de la conducerea partidului]. Apoi, câteva ore mai târziu, această întreagă tabără a fost resuscitată și legitimizată de însuși Tsipras când a lansat o chemare pentru un “consiliu al liderilor politici” sub conducerea președintelui republicii, un susținător deschis al votului pentru“da” care a fost ales în funcție de către majoritatea Syriza în februarie. La acea întâlnire s-a întâmplat un lucru extraordinar: liderul taberei victorioase a acceptat condițiile taberei învinse. Asta, trebuie spus, e ceva unic în istoria politicii. Nu cred că am văzut așa ceva vreodată.

Imediat după referendum Guvernul a luat măsuri care să dezactiveze dinamica socială care începea să se dezvolte. La câteva ore după anunțarea rezultatelor finale a fsot anunțată această întâlnire a tuturor liderilor politici, care cumva a fixat o agendă complet diferită față de cea exprimată prin votul “nu”. Conținutul acelei agende era că orice s-ar întâmpla Grecia trebuia să rămână în zona Euro, mergând pe direcția lui Dragasakis. Cel mai accentuat element al declarației comune semnată de toți liderii politici – cu excepția Partidului Comunist din Grecia (KKE), care a refuzat să semneze, și de Naziști care nu au fost invitați – a fost că acest referendum nu a oferit un mandat pentru o ruptură [cu zona Euro] ci un mandat pentru negocierea unor condiții mai bune. Deci din acel moment înainte paguba era făcută.

Mai merită spus că ceea ce s-a întâmplat în acea săptămână a fost o radicalizare a opiniei publice. Puteai să simți și să auzi asta pe stradă, la locurile de muncă și în tot felul de spații publice. Oamenii simțeau că nu mai au nimic de pierdut, că erau dispuși să lupte. Spiritul combativ al mitingurilor de vineri era un alt semn. Era foarte impresionant. Personal, eu nu am mai văzut așa ceva din anii ’70.

Pe 11 iulie au fost votate în Parlament propunerile trimise de către Guvernul grec către Eurogrup. Guvernul acceptase posibilitatea unui nou plan de austeritate, acum cerea aprobarea pentru această inversare de poziție. Propunerile au trecut în final cu susținerea a 251 deparlamentari din 300, cu o susținere masivă din partea partidelor pro-austeritate. Deși nu e obligatoriu din punct de vedere legal, în istoria constituțională grecească atunci când un guvern își pierde controlul asupra majorității sale proprii, acea dedilomeni cum e numită (“majoritate declarată”), atunci guvernul ar trebui să organizeze noi alegeri. De asta au început imediat discuțiile despre noi alegeri. Noile alegeri au fost deja anunțate, trebuie doar stabilit când vor avea loc.

Concluzia acum e: toți parlamentarii din partea Platformei de Stânga vor respinge noul memorandum la următorul vot, cum a fost anunțat deja. Doi dintre cei mai importanți miniștri și personaje cheie ale Platformei de Stânga, Lafazanis și vice-ministrul pentru afaceri sociale, Dimitris Stratoulis au votat “nu” ca să fie clară poziția. Lafazanis a mai făcut și o declarație în care spunea că deși aceea e poziția politică a Platformei, ei nu încercau să dea jos guvernul. Toată lumea și-a dat seama că există o ruptură în interiorul grupului parlamentar Syriza. Următorul vot, care va determina viitorul Syrizei și al țării, va fi un vot asupra înțelegerii semnate duminică. Pot să spun că decizia Platformei de Stânga este de a revendica partidul și de a cere organizarea unui nou congres. Este foarte clar că această inversare de poziție a guvernului are doar o susținere minoritară în cadrul partidului.

Dacă partea radicală nu va putea recuceri partidul, atunci procesul care duce către dezintegrarea Syrizei va continua. Syriza așa cum o știm e terminată și divizările sunt absolut inevitabile. Tot ce rămâne de văzut e cum vor avea loc și ce formă vor lua. Aceasta a fost ținta Troicii, să blocheze reformele ținând Guvernul preocupat cu “negocierile”, apoi să forțeze o capitulare atunci când băncile rămâneau fără bani, apoi să producă rupturi în cadrul Syriza. Calul troian al Troicii a fost Dragasakis care conducea economiștii, tehnocrații. Probabil se va întâmpla o redesenare a majorității guvernamentale către ceva formă de guvern de “unitate națională” sau “mare coaliție”. Întreaga logică a situației ne îndreaptă în acea direcție. Cei patru miniștri ai Platformei de Stânga vor pleca săptămâna aceasta din guvern iar votul de mâine (n.tr. – miercuri) din Parlament asupra noii înțelegeri va valida existența unei noi majorități pro-austeritate, regrupând majoritatea parlamentarilor Syriza și pe cei al celorlalte partide. E așteptat ca până la 40 de parlamentari radicali din Syriza să respingă înțelegerea, ar putea fi urmați de unii din partea Grecilor Independenți. Deja liderul ToPotami se comportă ca și un ministru în așteptare și Dreapta discută deschis despre alăturarea la guvern, deși nici o decizie în acest sens nu a fost luată încă.

Înțelegerea semnată în acest weekend între Guvernul grec și Eurogrup este o continuare totală a terapiei de șoc aplicate consecvent Greciei în ultimii 5 ani. Merge mai departe decât orice ce a fost votat până acum. Conține un pachet de austeritate care a fost înaintat constant de luni de zile de către Troică, cu ținte pentru surplusuri primare foarte mari, creșterea veniturilor prin mărireaTVA-ului și al tuturor taxelor excepționale create în ultimii ani, prin tăierea din nou a pensiilor și a salariilor din sectorul public, pentru că reformarea grilei de salarizare în mod sigur va implica scăderi salariale. Există și schimbări instituționale importante, de exemplu fiscul devine complet autonom față de controlul politic, și astfel devine de fapt o unealtă în mâinile Troicii, la fel crearea unei alte comisii “independente” care să monitorizeze politica fiscală, abilitată să introducă automat tăieri orizontale dacă țintele stabilite pentru surplusul primar nu sunt atinse. Ce a mai fost adăugat, și asta face această înțelegere să fie mult mai feroce, sunt următoarele: în primul rând a confirmat că FMI-ul va fi aici definitiv. În al doilea rând instituțiile Troicii vor fi prezente mereu la Atena. În al treilea rând Syrizei nu i se permite să implementeze două dintre cele mai mari promisiuni ale sale, adică reabilitarea legislației muncii – sunt niște referințe vagi legate de cele mai bune practici europene în domeniu, dar era explicit spus că guvernul nu putea reveni la legislația anterioară – și creșterea salariului minim pe economie. Programul de privatizare va fi dus la un nivel incredibil –vorbim aici de privatizări în valoare de 50 de miliarde de Euro-deci absolut toate bunurile publice vor fi vândute. Nu doar atât, vor fi transferate toate într-o instituție complet independentă de Grecia. Era vorba ca aceasta să fie bazată în Luxemburg – defapt va fi bazată în Atena – dar va fi complet în afara oricărei forme de control politic. Acesta e un proces de tip Treuhand care a privatizat toate bunurile de stat ale Germaniei de est. Și cea mai puternică dintre măsuri e că toate legile date de guvern legate de politica economică și socială, cu excepția celei legate de criza umanitară – care e o variantă redusă a propunerii originale aSyrizei, în esență un gest simbolic – vor trebui abrogate.

Putem critica guvernul acesta pentru multe lucruri, dar faptul că încearcă să mute vina asupra ANEL (n.tr. – Grecii Independenți, partenerii de coaliție) e cel mai puțin relevant dintre ele. Chiar aș zice că cele mai șocante mișcări în domeniul apărării sau al politicii externe – de exemplu continuarea înțelegerii militare cu Israelul, desfășurarea unor exerciții militare în Mediterană cu Israelienii – toate aceste sunt sunt decizii luate de oameni cheie ai Syrizei, cum ar fi Dragasakis. Este foarte grăitor că el a reprezentat guvernul Grecia la recepția ținută de către Ambasada Israeliană pentru sărbătorirea a 25 de ani de la normalizarea relațiilor diplomatice dintre Grecia și Israel.

Totuși guvernul Syriza, în cele5 luni de negocieri, a reușit să îi facă pe greci să urască UE-ul mult mai mult decât au reușit Antarsya sau KKE în cei 20 de ani de retorică anti-UE.

Care e imaginea de ansamblu acum? Avem un memorandum, și avem o reconfigurare a majorității parlamentare. Acestea vor fi validate simbolic de votul care urmează, unde vom vedea majoritatea parlamentarilor Syrizei votând împreună cu partidele pro-austeritate pentru un nou memorandum, și din nou vom avea o ruptură între reprezentarea politică a țării și popor. Această contradicție trebuie rezolvată. Marea întrebare e ce nivel va avea mobilizarea socială împotriva tsunamiului de măsuri care vor cădea acum pe umerii muncitorilor și evident urgența cu care trebuie reconstituită o stângă anti-austeritate. Asta e evident cea mai mare provocare. Știm că avem unele elemente necesare reconstruirii stângii radicale, suntem conștienți de responsabilitatea grea care e pe umerii Platformei de Stânga, pentru că este cea mai bine structurată, coerentă și lucidă grupare din această parte a spectrului de forțe. Acesta va fi testul în lunile ce urmează.

Există doar două posibilități în situația Greciei, confruntarea și capitularea. Am avut parte decapitulare, dar am avut parte și de momente de confruntare care au fost conduse prost de către guvern. Evident că strategia “Euro-ului cel bun” și al “Europenismului de stânga” a dat greș, și mulți își dau seama de asta acum. Procesul referendumului a demonstrat asta foarte clar,testul a fost dus până la limitele sale extreme. A fost o lecție grea, dar necesară. Avem nevoie de succese politice, inclusiv la nivel electoral, pentru a declanșa noi cicluri de mobilizare.

Toată lumea din Guvern a fost absorbită în ultimele 5 luni de către așa-zisele negocieri, care sunt desigur, doar o glumă proastă. Cea mai bună descriere a fost oferită de către corespondentul ziarului TheGuardian, Ian Traynor, care a scris că un oficial al UE a le-anumit “un exercițiu de waterboarding (n.tr. – o formă de tortură) mental”. Toată energia Guvernului a fost folosită în “negocieri” în loc să se facă reforme reale. Troica a ținut presiunea asupra Syrizei zi după zi până când s-au terminat banii din bănci. Tot procesul negocierilor a dus la pasivitate și anxietate printre oamenii de rând și în cele mai combative sectoare ale societății, ceea ce le-a dus la epuizare. Înainte de referendum atitudinea oamenilor era “Noi nu mai suportăm genul ăsta de tortură, la unmoment dat trebuie să se termine.”

Syriza nu a implementat aproape nimic din programul său de guvernare. În cel mai bun caz miniștri Platformei de Stânga au reușit să blocheze unele procese, mai ales privatizările în sectorul energetic care fuseseră inițiate. Au câștigat un pic de timp și cam atât. Ceea ce am mai văzut în acea perioadă e că guvernul și conducerea au devenit complet autonome față de restul partidului.

Noi am fost neutralizați și depășiți de negocierile nesfârșite, de momentele dramatice. Abia când a fost prea târziu, în acea ședință a grupului parlamentar a fost făcută publică și a început să circule o variantă redusă de Grexit. E clar ar fi trebuit să ne pregătim de ieșirea din Euro mai devreme, fără aceasta alternativă nu am avut nici o posibilitate de negociere reală. Grexitul trebuia plănuit în mod practic dar s-a luat decizia politică de a nu se face pregătiri, ceea ce a eliminat orice alternativă reală în momentele critice. Genul acela de strategie în care arzi podurile a fost aplicată sistematic de către guvern. Asta a fost mai ales obsesia lui Ianis Dragasakis – el a făcut să fie imposibile orice mișcări de naționalizare a băncilor. Dragasakis e omul de încredere al marilor bănci și al marilor afaceriști din Grecia, el s-a asigurat ca nucleul sistemului va rămâne neschimbat după preluarea puterii de către Syriza.

A fost o greșeală că nu ne-am prezentat planul nostru alternativ mai repede, dar documentul a fost prezentat totuși în cadrul ședinței grupului nostru parlamentar și a fost înaintată ca și o declarație comună a Platformei de Stânga, implicând ambele sale componente, Curentul de Stânga și Rețeaua Roșie. Este absolut crucial să menținem coerența între aceste două componente. Dar e și mai crucial ca stânga din Syriza să opereze într-un mod coerent. Va fi o cursă între funcționarea și legitimitatea partidului pe de o parte și o cale de a recupera partidul de sub influența aripii Dragasakis pe de altă parte, ultima alternativă fiind ruperea Syriza și organizării unor noi alegeri. 

Costas Lapavitsas e unul din cei 5 oameni care au semnat documentul oferit de către Platforma de Stânga, care spune foarte clar că alternativa Grexitului e posibilă chiar și acum. Costas a accentuat atunci în declarația făcută în spatele ușilor închise, în ședința grupului parlamentar, că trebuiau făcute pregătiri practice pentru Grexit. Dar decizia politică de a nu se face astfel de pregătiri a eliminat orice posibilitate din punct de vedere material, de a avea alternative în momentele cele mai critice, practic nu s-a mai putut negocia nimic.

În ședința restrânsa a Cabinetului, în așa-zisul Consiliu de Guvern la care iau parte doar 10 miniștri, Varufakis a menționat în primăvară necesitatea de a lua în considerare Grexitul ca și o posibilă acțiune și de a face pregătiri pentru așa ceva. Pregătirile inițiale pentru Grexit făcute de Varufakis au fost vagi, el nu a avut timp să facă ceva mai bun căci a fost prea ocupat cu negocierile, a dormit 2 ore pe noapte timp de 5 luni. 

Nu toată lumea a fost învinsă în același fel și în aceeași măsură. Poporul grec știe și mass-media repetă constant că principala alternativă la Tsipras din interiorul Syrizei este Lafazanis și Platforma de Stânga. Avem o bază de la care să pornim un nou ciclu, o forță care a fost în avangarda acelei bătălii politice și care are o experiență fără precedent.

Publicat în Globalism neo-liberal, OXI | Etichetat , , , , , , , | Lasă un comentariu

61% OXI – 5 ani de ‘salvare’ prin austeritate au produs în Grecia doar faliment economic. Acest UE duce la fascism corporatist.

workgeForbes, revista de economie binecunoscuta, explică de ce grecii au avut dreptate să refuze la referendum ”soluțiile de salvare” oferite de Troika. Dupa 5 ani de ”salvare” economia greacă este la propriu ca după un razboi. Ce se făcea pe vremuri cu tancuri acum se face prin bănci. Experimentele FMI&co din Grecia au produs doar faliment economic. Grecii au ințeles, după marile proteste din Piata Syntagma / 2010 Syriza a măturat partidele ”traditionale” și acum peste 61% din greci au zis OXI.
”Să vă pară rău pentru popoarele care merg cu capul plecat, NU pentru greci!” – Alexis Tsipras, Prim Ministru al Greciei25%

1. Austeritatea nu rezolvă probleme economice!! Ce probleme economice poți rezolva când forțezi oamenii în somaj, când se muncește mai puțin? Dupa 5 ani de austeritate rezultatul e 25% șomaj general și 60% șomaj pentru tineri.
2. Mass media a tot sustinut că grecii sunt leneși. În realitate Germania cu 26.7% si Franta cu 28.7%, cheltuiesc pe asistență socială, mai mult decât Grecia – 20.6% .
3. Grecii au dupa statistici cele mai multe ore muncite în Europa, muncesc mai multe ore decât germanii, productivitatea muncii în Grecia a crescut și prin micșorarea salariilor.
4. Criza greaca se datoreaza nu unor cheltuieli sociale ci unui deficit comercial, care e în favoarea economiilor occidentale. Adica grecii importa prea mult din occident, sunt piață de desfacere și au plătit aceste bunuri prin creditari, creditele de consum grecești au ajuns la producătorii occidentali. Spus pe românește e vorba de colonizare economică.
5. Problema nu e la greci problema e de sistem, moneda europeană nu permite bailoutsreglarea deficitelor comerciale. Daca Grecia ar fi fost pe drahmă, surplusul de importuri ar fi dus la deprecierea drahmei. Așa, toate produsele occidentale, masinile, submarinele germane la suprapreț, trenurile Siemens, tancurile franceze, etc, s-au cumparat pe credite .
1% din cetăţenii eleni dispun de 60% din bogăţia Greciei şi ei nu au suportat în niciun fel povara suportată de popor. Banii daţi nu au ajuns niciodată la poporul elen, ci au fost daţi băncilor, pentru redresarea bancilor. Iar UE nu a facut decat sa favorizeze acest stat clientelar, cei care au facut colonizare economica – marile afaceri de afara, au fost in simbioză perfectă cu oligarhiile grecești, totul sub umbrela UE.

Economiile mici din Europa au primit ”dreptul” să concureze cu economiile puternice, e ca și cum la box s-ar desfiinta categoriile, și un boxer din categoria muscă ar primi ”DREPTUL” democratic de a lupta la categoria grea. Mussolini a zis-o : ”fascismul e atunci când marile afaceri ajung să lucreze în simbioză cu marele stat.” Aceasta Europă devine un mare stat totalitar, un fascism corporatist. Toate țările și băncile sunt datoare, păna peste cap, cu mii și zeci de mii de trilioane. CUI???


1. Austerity is not a solution for any economic problem: What creditors and EU bankers and policy makers want is a continuation of the austerity programs that have led to 25% unemployment. Greece said no, and quite right – what economic problem is solved by throwing people out of work?
2. Greek social programs are less generous than those in France or Germany. From 2001 (the year of Greek entry into the Euro system) through 2007 (the beginning of tnojunkerhe world financial crisis), Greece devoted an average of 20.6% of GDP to social programs, while Germany and France were at 26.7% and 28.7%. That’s a significant difference, and in a direction that does not support the lazy-Greek hypothesis.
3. Greek labor productivity has risen faster than German
4. The Greek crisis is function of their trade deficit, not government social spending.
5. The Greek crisis is a function of how the Eurozone is organized. The euro system lacks a mechanism to automatically reduce trade deficits. What they once did with tanks, they now do with banks.

Publicat în Globalism neo-liberal | Etichetat , , , , , , | Lasă un comentariu


oxi”In 3.07.15 peste 100.000 de oameni au iesit in piata Syntagma sa spuna OXI, cel mai mare protest politic din Grecia de la caderea dictaturii militare, un protest contra FMI&co, contra Troika..
Momentul in care Alexis Tsipras a inceput discursul sau a fost incredibil (video cu traducere aici). A fost pt prima data in viata mea cand am putut percepe fizic poporul ridicat, oamenii cer unor lideri in care cred cu adevarat sa nu dea inapoi, sa lupte. Poporul grec vrea sa lupte si stiu ca pot sa castige acest razboi. Noi suntem alaturi de ei.
In piata Sintagma am vazut tineri si batrani cantand si scandand impreuna. Am vazut prieteni imbratisati, cupluri sarutandu-se. Am vazut oameni cu pumnul sus, ridicand alte semne ale victoriei. In Syntagma am vazut femei plangand de bucurie si durere. Si inima mea a strigat alaturi de ei.
Spuneti ce vreti despre Grecia, dar aceasta tara a trecut prin multa suferinta (25% cadere a economiei, somaj 60% printre tineri, grecii au statistic numarul cel mai mare de ore de munca din Europa).
Acesta a fost cel mai emotionant protest din cate am vazut vreodata, atat de multe lucruri se decid acum, miza e atat de mare, se scrie istorie pentru toata Europa.
Dar vazand fetele a mii si mii de oameni nu pot sa nu ma gandesc ca nu e vorba de numere, deficite, datorii. E vorba de atat de multe vieti umane distruse de politicieni, de birocrati, de austeritate, de tirania piatelor financiare.”
Dupa ani de zile de catastrofa si servitudine poporul grec si-a recastigat demnitatea si noi suntem alaturi de ei, pentru ca e vorba si de viitorul nostru, noi toti suntem ‘greci’. 3eu252b

Publicat în 2. Cauze, 3. Proteste, 6. Putem?, Globalism neo-liberal | Etichetat , , , , , , , | Lasă un comentariu

1.07.2015 – crezul

‘O s-o fac ! Ras-bunarea ! Cu tandrețe istorică.
Dacă voi neglija, voi trădă, blestemat(ă) sa fiu, din neam în neam !
Aşa să-mi ajute Dumnezeu !’

Cu dedicație specială pentru mutalăul cu șorțuleț care a ”interzis apologia” răs-bunătorilor Noica, Țuțea și Eliade … resemnificarea cuvântului „răzbunare”, scoborâtor din „răs-bunare”, care înseamnă revenirea la starea anterioară de bunătate. Aşa cum vremea „se răzbună”, de fapt „se răs-bună”, adică devine din nou senină…
Când aduni pe unu cu unu, care unu se adună cu celălalt, care unu devine doi? In timp ce tuturor ne vor înregistra destinele alţii .. poate o toacă de biserică ne va aminti unora aievea, ca suntem chemaţi să înfrângem totuşi statisticile şi să pregătim cu alţi prieteni regăsirea cea bună, când nu vom şti dacă voi vă veţi aduna nouă celor rămaşi sau dacă noi ne vom aduna vouă şi veacului.
V-am chemat ca să vă scoatem din statistică, ca să vă ajutăm să uitaţi de amara voastră fericire numărată, sau mai degrabă de numărul vostru de ordine din acel spaţiu, din acel hău în care aţi pătruns.
„Că şi muntele că-i munte, încă are doruri multe.” V-am chemat să vă redeşteptăm dorurile. Nu ne cereţi mari mărturii istorice căci din nou istoria ne-a aruncat pe poteci şi cărări de-o clipă. Nu dintr-o îndârjire goală, cum vreţi voi, ci din bucuria aceasta de-a trăi şi crea va ţâşni poate ceva, dacă e adevărată vorba lui Neagoe: „Cine n-are îndârjire acela vede pe Domnul.”
Ce drepturi putem avea ne întrebam striviţi sub nedreptate? Poate că suntem o păşune a istoriei. De la noi, niciodată n-a ţâşnit vreo rachetă spre cer, căci la noi cerul este foarte aproape.
Fie-ţi milă Doamne de cei ce te-au ucis! Te-am ucis şi noi dar mai blând, mai legănat cum se zice pe aci. Am păstrat cioburi din Tine şi cu ele poate vom izbuti să venim în fața celor care ne biruie.
Publicat în 0. Atitudini, 6. Putem? | Etichetat , | 1 comentariu

GREXIT – consecinta a ‘restructurarilor’ impuse de Troika

Tsipras: „Without an honourable compromise, we will say no”
Varoufakis: Greece needs a great deal of adjustment. But not of the same kind that we have had in the past. We need more reforms not more cutbacks.
Wages fell by 37%
Pensions were reduced by up to 48%
State employment diminished by 30%
Consumer spending was curtailed by 33%
Even the nation’s chronic current account deficit dropped by 16%.
No one can say that Greece has not adjusted to its new, post-2008, circumstances. But what we can say is that gigantic adjustment, whether necessary or not, has produced more problems than it solved:
Aggregate real GDP fell by 27% while nominal GDP continued to fall quarter-in-quarter-out for 18 quarters non-stop to this day
Unemployment skyrocketed to 27%
Undeclared labour reached 34%
Banks are labouring under non-performing loans that exceed 40% in value
Public debt has exceeded 180% of GDP
Young well-qualified people are abandoning Greece in droves
Poverty, hunger and energy deprivation have registered increases usually associated with a state at war.
Investment in productive capacity has evaporated.


Ilie Serbanescu: Scrisoare deschisă către bucureșteni și toți românii
Dragii mei concetățeni, sînt și eu, ca și dumneavoastră, un locuitor al acestui îndrăgit oraș . Aici m-am născut, mi-am petrecut copilăria, mi-am făcut studiile și am muncit pînă cînd am ieșit la pensie.
Am muncit 42 de ani din care 22 pentru propășirea socialismului și 20 pentru dezvoltarea capitalismului și a democrației de la care am sperat mult mai mult . Acum sînt la pensie . Să nu credeți cumva că m-am pricopsit . Îmi petrec anii chivernisind banii de pensie în primul rînd pentru plată facturilor.
Știți și dumneavoatra, poate mai bine ca mine, că viață de bucureștean te obligă la folosirea unor  servicii și facilitate publice indispensabile cum ar fi curentul electric, gaze, apa curentă, cablu tv, internet, telefon și cîte altele. Tot uitindu-mă prin facturi am observant un lucru pe care aș vrea să vi-l împărtășesc și dumneavoastră.  Și anume că eu, ca și dumneavoastră, plătesc apa la o companie numită Apa Nova care e o  companie frantuzească dar îmi vinde apă românească pentru că, cu siguranță, nu o aduce din Franța. Deci eu, atunci cînd fac duș sau cînd îmi fac un ceai, îl fac cu apă românească, dar banii mei pleacă în Franța.
Curentul electric îl plătesc la o companie italiană numită Enel. Deci, cum am aprins un bec, am deschis o supapă prin care banii mei se scurg în Italia. Sînt convins că nici Enelul nu-mi vinde curent italian.
Gazul metan îl plătesc la GDF Suez (Gaz de France Suez), firmă tot franțuzească ce îmi vinde mie și multor altora gaz metan românesc, dar banii noștri pleacă la Paris să se integreze în UE. Telefonul, indiferent că-l plătesc la Romtelecom, Vodafone, Orange sau Cosmote, cum deschid gura să zic ceva la telefon, cum îmi mai zboară din portofel niște bani către zări străine. Cablul TV și internetul le plătesc la RCS & RDS. Ăștia, mărturisesc că nu știu de unde sînt dar am auzit că patronul lor, pe nume Zoltan Teszary, locuiește la Budapesta și nu știe  nici el dacă mai e român sau european.
Ce să va mai spun că, dacă bag benzină în rezervor, m-am integrat și cu mașina în Europa, că nu mai e în tot Bucureștiul un PECO românesc. Ferească Dumnezeu de vreun împrumut la bancă, pe care mărturisesc că nu l-am făcut, dar sînt sigur că mulți au fost nevoiți să-l facă și acum plătesc dobînzi grele și comisioane către bănci străine fiindcă în București, în afară de CEC, nu mai e nici o bancă românească.Deci ne integrăm cu succes și în sistemul financiar European, cu portofel cu tot. Dacă umplem coșul cu merinde la supermarket, pentru îndestularea familiei, iarăși aruncăm cu banii peste mări și țări fiindcă marfă e aproape 90% de  import.
Deci cam astea sînt urmările politicii de privatizare a celor care au condus țara în ultimii 24 de ani. Am fost  predați la pachet, pe post  de consumatori captivi, unor companii străine care ne calculează prețurile în euro, deși noi sîntem plătiți în lei! Pe facturi prețurile cresc fără să ne întrebe nimeni, deși noi avem un contract cu fiecare din aceste companii de utilități.
Cît mai poate dură o asemenea hemoragie financiară? Dar să știți că situația asta nu e specifică doar Bucureștiului. Ea se regăsește în toate marile orașe din țara . Toată lumea consumă și nimeni nu mai produce nimic, iar banii românilor se scurg în afară țării. Pagubele sînt uriașe!
Au dispărut, în ultimii 24 de ani peste 1200 de întreprinderi productive: fabrici,uzine, combinate, cooperative, sisteme de irigații și cîte altele!
În România, primul război mondial + al doilea război mondial + cutremurul din 1977 nu au distrus 1200 de întreprinderi. Politicienii ultimilor 24 de ani au reușit performanța!
Nici bomba de la Hiroșima + bombă de la Nagasaky nu au reușit performanță asta, e dovedit statistic . Deci politicienii noștri din ultimii 24 de ani sînt mai răi că bomba nucleară. Nu mai vorbesc de recordul de a crește datoria publică la 20 miliarde de euro. I-au spus datorie publica, deși nu ne-au întrebat pe noi, poporul, atunci cînd au contractat-o, dar ca să fie siguri că e datoria noastră, a poporului și că noi o vom plăti… noi și nepoții noștri!
Cît mai poate dură o asemenea situație? Ce fel de țara vom lasă noi moștenire copiilor și nepoților noștri?! Mulți dintre ei caută de pe acum să-și facă o situație prin alte țări. Cifre neoficiale spun că vreo 4 milioane de tineri români muncesc în străinătate și din generațiile care se ridică mai toți vor să plece, fiindcă este o adevărată performanță să-ți găsești un loc de muncă în țara ta.
Nimeni nu cere de pomană. Toată lumea dorește un loc de muncă! Fără producție autohtonă de bunuri, doar cu consum și servicii și alea livrate de străini vom pieri ca țara și ca neam în cîțiva ani de zile.
Acest lucru trebuie să înceteze și România să-și recapete controlul asupra serviciilor publice și asupra întregii economii!
Serviciile publice sînt afaceri cu clienți captivi. Ele trebuie să fie în mînă românilor, a statului român, altfel ne vom trezi cu prețuri din ce în ce mai mari!
Dumnezeu să ne lumineze mintea!
În caz contrar vom trage apa la București și vom face plata la Paris,ca și pînă acum!
Fă un bine țării tale! Citește și dă mai departe!
Cu drag,
Ilie Serbanescu

Publicat în 1. Premize, Globalism neo-liberal | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Sahra Wagenknecht despre criza UE și războiul din Ukraina. Maidanul a fost tradat! Nebunii care vor sa ne ducă la WWIII.

tedFost sef FBI Ted Gunderson despre CIA -”cea mai satanica, sinistra organizatie a lumii! Asasineaza 50-60.000 oameni an de an, fac trafic de droguri, rapiri de copii, .. “The CIA is the most evil organization in the history of the world. They’re involved in kidnapping kids, international drug trafficking. They’re assassinating people….” 50-60,000 human sacrifices per year in America!

‘Democrația’ neo-liberală este cauza jihadismului, folosește terorismul ca să instaureze cel mai oribil totalitarism din istoria umanității. Planul a fost făcut în sept 2011 – 7 țări în 5 ani.  Democrația neo-liberală nu mai este o democrație ci o plutocrație, iar orice wesley_clark_feb_8_2000plutocrație, știm de la Platon, dă naștere terorismului și dictaturii. In USA 95% din profiturile economice merg la 1% din populația totală. Politica externă americană este controlată total de marile interese corporatiste, corporațiile sunt controlate de catre marile finanțe, controlate la rândul lor de câțiva scelerați. gen.Wesley Clark spune – razboaiele au fost planificate de ani de zile: ”Am primit un memo de ‘mai sus’ prin care era planificat cum vom ‘prelua’ 7 tari in 5 ani”! “We’re going to take out 7 countries in 5 years, starting with Iraq, and then Syria, Lebanon, Libya, Somalia, Sudan and, finishing off, Iran”

Sahra Wagenknecht în Parlamentul German – despre criza UE și războiul din Ukraina.


Doamna cancelar trebuie sa nu mai abuzati in vechiul stil brutal german, de situatia periculoasa de semi-hegemonie in care Germania a ajuns. In timp ce reduceti salariile si loviti drepturile salariatilor, dvs aplicati ideea de ”solidaritate” doar prin cheltuirea perversa a sute de miliarde de euro in BAILOUTURI DE CARE BENEFICIAZA DOAR INVESTITORII BOGATI SI BANCILE. In EU prapastia dintre bogati si saraci o cresteti la paroxism prin slujirea fanatica a ”piețelor” și prin servitudinea fata de ”profitul marilor afaceri” făcut cu orice preț. Politica dvs duce la extremism, populism si nationalism, asta e sămânța pe care o sădiți! Cresterea sărăciei în Europa este falimentul UE.
UE a esuat deja in Ukraina. Ati inselat sperantele celor din Maidan cu cuvinte frumoase, tara se scufunda in razboi civil. Ar trebui sa sustineti democratia, impotriva saraciei, impotriva coruptiei, impotriva oligarhiilor. Sustineti in Ukraina un guvern care are 4 ministrii nazisti, guvern condus de un oligarh care a ajuns la putere prin miliarde furate, un presedinte cu nimic diferit prin gangsterism, coruptie si afaceri oneroase de Janukovitch care a fost rasturnat de Maidan, un oligarh care A FOST ministru al lui Janukovitch! Mintiti germanii pe fata despre situatia reala din Ukraina, sustineti un regim oligarhic in Ukraina asta in timp ce majoritatea poporului din Ukraina se sufoca in continuare in saracie. O saracire care va fi si mai cruda dupa masurile impuse de UE si FMI. Bande armate de extrema dreapta blocheaza Maidanul in timp ce grupurile stangiste din Ukraina sunt terorizate. 40de sindicalisti au arsi de vii in Odesa, cladirea a fost incendiata de grupuri de dreapta si asta nu e propaganda rusa. Asta e realitatea cruda din Ukraina in timp ce dvs mintiti publicul promovand ”un guvern ukrainian deschis, pro-democratic, pro-european”. Este total iresponsabil sa sustineti cu miliarde de euro, bani europeni, un astfel de guvern care nu respecta drepturile democratice fundamentale.
Nu ar fi mai normal ca inainte de orice sa duca la capat scopul inital al Maidanului, rasturnarea oligarhilor? Cu banii furati ai oligarhilor ukrainieni care sunt si azi la putere, s-ar putea rezolva toate problemele din Ukraina. Acesta a fost scopul inital al revoltei, miscarii Maidan, mai multa democratie si dreptate sociala, aceste asteptari au fost total inselate de actualul guvern din Ukraina!! Asteptari tradate si de catre dvs.doamna Merkel care sustineti actualul guvern oligarhic din Ukraina.
Nu numai ca actualul presedinte ukrainian a tradat Maidanul, dar in loc sa ajute ce ceva populatia care se zbate in saracie, vrea sa rezolve razboiul civil fara negocieri printr-un razboi total, contrar dovezilor istoriei care ne arata ca nu exista victori rapida in razboaiele civile. Diplomatia voastra nu e credibila pentru ca nu reprezinta interesele tuturor partilor, este o diplomatie subordonata marilor interese si nu popoarelor. Vreti sa includeti in mod iresponsabil o Ukraina oligarhica in politica defensiva comuna UE si astfel de facto in Nato. Responsabilitatea imediata a guvernului german ar trebui sa fie CONTRA retoricilor de razboi siderante ale administratiei Obama, contra a noi desfasurari de forte armate in esteul Europei. Nu avem nevoie de noi provocari armate, de arme si mai multe. Nu sunt o admiratoare a regimului oligarhic din Rusia, a mafiei oligarhice care conduce Rusia. Dar nu se poate face pace in Europa contra Rusiei.
La 100 de ani de la izbucnirea WWI si la 75 de ani de la terminare WWII, CEI CARE CRED CA SE POT DUCE RĂZBOAIE CONTROLABILE ÎN MIJLOCUL EUROPEI SUNT BOLNAVI LA CAP si trebuie adusi in limitele normalitatii, sunt bolnavi la cap chiar daca se chema Obama sau Rasmussen (sau Putin). Doamna Merkel trebuie sa va rupeti de politicile USA care ne târăsc spre un nou război mondial. Fara sa își dea seama poporul german este atras din nou într-o resposabilitate istorică sinistră similara cu războaiele mondiale anterioare.


Merkel ”pălmuită” în Parlamentul German: ”Ați reușit să reporniți razboiul rece, să poluați climatul politic, să puneți în pericol pacea Europei. Sunteți PROMOTOAREA UNUI RĂZBOI ECONOMIC PERVERS! Pretindeți că ne avertizați de incendiu dar FACEȚI PARTE DIN PIROMANI!”

A.Imreh – Sa fii pro putin sau pro obama astazi, e ca alegerea dintre PSD sau PDL/PNL, ca falsa dilema pro/contra base. Sa nu creada cineva ca tin cu ursu daca zic ca nu ar trebui sa ne repezim sa acceptam baze Nato si implicare in razboi contra rusilor. Nici americanii nici rusii nu ne sunt prieteni, sunt doar colonizatori. Noi trebuie sa fim pentru Romania, nu pt rusi sau americani. Trebuie sa fim pentru noi, nu sa ne grabim catre al treilea razboi mondial. Voi chiar nu vedeti nebunia acestor scelerati, vreti neaparat sa tineti partea la unu sau altul? Chiar nu intelegeti ce inseamna un razboi? La 100 de ani de la izbucnirea WWI si la 75 de ani de la terminare WWII, CEI CARE CRED CA SE POT DUCE RĂZBOAIE CONTROLABILE ÎN MIJLOCUL EUROPEI SUNT BOLNAVI LA CAP si trebuie adusi in limitele normalitatii.

PS – “Elita globală” se adună la München pentru a discuta prăbuşirea iminentă a ordinii mondiale. Se cere guvernare globală, Washington-ul cântăreşte acum ideea trimiterii de arme letale către guvernul de la Kiev.

Publicat în Globalism neo-liberal | Etichetat , , , , , , , | 1 comentariu

‘Democrația’ neo-liberală este cauza jihadismului, folosește terorismul ca să instaureze cel mai oribil totalitarism din istoria umanității. Planul a fost făcut în sept 2011 – 7 țări în 5 ani.

Democrația neo-liberală nu mai este o democrație ci o plutocrație, iar orice plutocrație, știm de la Platon, dă naștere terorismului și dictaturii. In USA 95% din profiturile economice merg la 1% din populația totală. Politica externă americană este controlată total empirede marile interese corporatiste, corporațiile sunt controlate de catre marile finanțe, controlate la rândul lor de câțiva scelerați.

Europa e în haos, traim cu frica în pat de dragul diktatului american în materie de anti-terorism. Mass-media anuntă peste tot noi atacuri, serviciile anuntă noi atacuri teroriste, armata iese in stradă.  Ei, liderii care au participat la Marșul Ipocriților, marionetele controlate din vârful piramidei, creează Statul Islamist, înarmează teroriștii și apoi tot ei ne obligă să adoptăm legi draconice care fac din orice cetațean un potențial terorist. Washingtonul împreună cu clasa politică din mai toate țările controlate prin marile finanțe, și-au propus să demonstreze lumii întregi că ipocrizia nu are limite. 

Atunci când plutocrații conduc – rezultatul este fatal, sinistru. Democrația, știm de la Aristotel, este în primul rând orânduirea socială în care oamenii dețin controlul prin votul lor direct, asupra locului de muncă și asupra mijloacelor de producție. Puterea economica determina puterea politica, mass media direct controlata ajunge prin manipulare mai puternica decat parlamentele. Așa numita „democrație liberală” a dus la o concentrare economica absoluta, dictatura economica duce la totalitarism. Cu cat se concentreaza mai mult bogatia lumii in mai putine maini cu atit puterea absoluta nu mai produce coruptie ci scelerati, conducere globala patologica.

Profiturile imense și netransparente ale corporatiilor destabilizează popoare, zone întregi, desființează economiile locale. Apoi populatia saracita migreaza spre Europa, una din cauzele terorismului este deschiderea granițelor pentru forță de muncă ieftină din lumea musulmană, pe plantațiile occidentale ale corporatismului. In timp ce „democrația” liberală își îmbogățește și mai mult plutocrații, oamenii obișnuiți saracesc, trăiesc în mizerie, intr-o extremă nesiguranță socială sub amenințările teroriste. Migrația economică, generată de sărăcirea popoarelor întregi care aplică legislația corporatistă, nu mai poate continua. Rădăcina terorismului de orice fel este „democrația” neo-liberală.

„Democrația” liberală se folosește de jihadism ca să instaureze cel mai oribil totalitarism din istoria umanității: cyborgcrația. Peste tot ni se spune ca trebuie să alegem între drepturi cetățenești și nevoia de siguranță prin dictatura informatica. Vom ajunge cu cipuri în creier pe motiv că numai așa se pot preveni actele teroriste, ne vom trezi cyborgi în timp ce terorismul se va manifesta și mai violent într-o lume și mai sărăcită material. Și atunci, vorba lui Emil Cioran, vom ajunge sa ne amintim cu nostalgie de Hitler si Stalin.

Vina este și a poporului care nu știe să reacționeze și să gândească împotriva „elitei” care îl gâtuie. Rădăcina terorismului de orice fel este „democrația” liberală. Capitalul transnațional plutocratic trebuie reglementat astfel încât tările să fie construite pe capitalul autohton democratic, asta dacă vrem să fim liberi și prosperi. Politicile externe și economice ale țărilor europene trebuie să fie dictate de interesul național, de bunăstarea, pacea și fericirea oamenilor și a comunităților, nu de interesele capitalului transnațional. 

Sursa – un articol scris de Ilie Catrinoiu

Fost sef FBI despre CIA – este ”cea mai satanică, sinistră organizație a lumii! Asasinează 50-60.000 oameni an de an, fac trafic de droguri, răpiri de copii, .. “The CIA is the most evil organization in the history of the world. They’re involved in kidnapping kids, international drug trafficking. They’re assassinating people….” 50-60,000 human sacrifices per year in America! Ted Gunderson susține că atentatele teroriste sunt organizate de SUA pentru a restrânge drepturile oamenilor și libertațile civile.  A murit otrăvit

vremuritulburi.wordpress.com/adevaratii-teroristi-sunt-sua-minciunile-din-spatele-gruparii-isis >> Asistăm la o întreprindere criminală sub auspiciile ONU. În timp ce toată lumea știe acest lucru, marea minciuna prevalează. Rezoluția ONU solicită statelor membre să “suprime recrutarea, organizarea, transportul, dotarea și finanțarea de luptători teroristi straini dar toate aceste grupari sunt tocmai ” luptătorii rebeli pentru libertate “, instruiți și recrutati de către alianța militară occidentală în încercarea lor de a detrona guvernul lui Bashar al Assad.
Ceea ce nu este menționat în rapoartele mass-media, este faptul că șefii de state și de guverne care au aprobat campania Americii împotriva statului islamic, avizate fiind de serviciile lor secrete, sunt pe deplin conștienți de faptul că serviciul de informații americane este arhitectul nerostit al statului islamic, care este parte dintr-o vastă rețea care au sprijinit entitățile teroriste “jihadiste”. Țările sunt fie obligați să contribuie la soluționarea problemei propusa de SUA sau sunt considerate complice la actul de teroare.
Să nu uităm, Arabia Saudită, Qatar, au finanțat și au format teroriștii ISIL în numele Statelor Unite. Israelul a ajutat la adapostirea Statul Islamic (Isil) în Înălțimile Golanului (raspunzand astfel la intrebarea, de ce ISIL nu ataca Israelul?), NATO impreuna cu Înaltul Comandament turc, incepand cu Martie 2011, a fost implicat în coordonarea si recrutarea luptătorilor jihadisisti care au fost trimisi către Siria. Mai mult decât atât, brigăzile Isil atât în Siria și Irak sunt integrate de către forțele speciale occidentale și consilieri militari.
Toate acest aspecte sunt cunoscute și documentate, dar nici un singur șef de stat sau șef de guvern nu a avut curajul de a indica absurditatea SUA in legatura cu rezoluția propusa de Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, care a fost adoptată în unanimitate la 24 septembrie.

Cate milarde de dolari costa armata de 50.000 soldati a „Statului Islamist” creata din neant intr-un an? De unde vin acei bani? Am probe, razboiul impotriva Siriei a fost organizat de CIA cu aliatii sai europeni. SUA cu aliatii ei occidentali AU CREAT terorismul islamist!! Senatorul McCain a fost fotografiat in compania sefilor Statului Islamist. Cand Franta e subordonata acestor politici sa nu se mire ca e lovita de ”terorism jihadist”. Am scris o carte in care arat cum serviciile secrete europene sunt subordonate USA.
Cu un curaj cum putin mai exista prin mass-media, el afirma răspicat in acest interviu ca atentatele de la Paris sunt de aceeaşi natura ca si cele din 11sept 2001. Jurnalistul Giulietto Chiesa, fost deputat European, autor al câtorva cărţi de renume este invitat aici in direct la televiziunea italiana.

gen.Wesley Clark spune – razboaiele au fost planificate de ani de zile: ”Am primit un memo de ‘mai sus’ prin care era planificat cum vom ‘prelua’ 7 tari in 5 ani”!
“We’re going to take out 7 countries in 5 years, starting with Iraq, and then Syria, Lebanon, Libya, Somalia, Sudan and, finishing off, Iran”
GeWesley_Clark_Feb_8,_2000neral Wesley Clark. Retired 4-star U.S. Army general, Supreme Allied Commander of NATO during the 1999 War on Yugoslavia. Gen. Wesley Clark Weighs Presidential Bid: “I Think About It Everyday”
Complete Video Interview: click below
128k stream
256k stream
Short version of video interview on YouTube
Source of Complete Transcript of Program, Democracy Now.
AMY GOODMAN: Today, an exclusive hour with General Wesley Clark, the retired four-star general. He was Supreme Allied Commander of NATO during the Kosovo War. He has been awarded the Presidential Medal of Freedom. In 2004, he unsuccessfully ran for the Democratic presidential nomination. He recently edited a series of books about famous US generals, including Dwight Eisenhower and Ulysses Grant, both of whom became president after their military careers ended.
On Tuesday, I interviewed Wesley Clark at the 92nd Street Y Cultural Center here in New York City before a live audience and asked him about his presidential ambitions.
AMY GOODMAN: What do you think of these generals who run for president?
GEN. WESLEY CLARK: I like them. It’s happened before.
AMY GOODMAN: Will it happen again?
AMY GOODMAN: Will you announce for president?
GEN. WESLEY CLARK: Well, I haven’t said I won’t.
AMY GOODMAN: What are you waiting for?
GEN. WESLEY CLARK: I’m waiting for several different preconditions, which I’m not at liberty to discuss. But I will tell you this: I think about it every single day.
AMY GOODMAN: Now, let’s talk about Iran. You have a whole website devoted to stopping war.
GEN. WESLEY CLARK: Www.stopiranwar.com.
AMY GOODMAN: Do you see a replay in what happened in the lead-up to the war with Iraq — the allegations of the weapons of mass destruction, the media leaping onto the bandwagon?
GEN. WESLEY CLARK: Well, in a way. But, you know, history doesn’t repeat itself exactly twice. What I did warn about when I testified in front of Congress in 2002, I said if you want to worry about a state, it shouldn’t be Iraq, it should be Iran. But this government, our administration, wanted to worry about Iraq, not Iran.
I knew why, because I had been through the Pentagon right after 9/11. About ten days after 9/11, I went through the Pentagon and I saw Secretary Rumsfeld and Deputy Secretary Wolfowitz. I went downstairs just to say hello to some of the people on the Joint Staff who used to work for me, and one of the generals called me in. He said, “Sir, you’ve got to come in and talk to me a second.” I said, “Well, you’re too busy.” He said, “No, no.” He says, “We’ve made the decision we’re going to war with Iraq.” This was on or about the 20th of September. I said, “We’re going to war with Iraq? Why?” He said, “I don’t know.” He said, “I guess they don’t know what else to do.” So I said, “Well, did they find some information connecting Saddam to al-Qaeda?” He said, “No, no.” He says, “There’s nothing new that way. They just made the decision to go to war with Iraq.” He said, “I guess it’s like we don’t know what to do about terrorists, but we’ve got a good military and we can take down governments.” And he said, “I guess if the only tool you have is a hammer, every problem has to look like a nail.”
So I came back to see him a few weeks later, and by that time we were bombing in Afghanistan. I said, “Are we still going to war with Iraq?” And he said, “Oh, it’s worse than that.” He reached over on his desk. He picked up a piece of paper. And he said, “I just got this down from upstairs” — meaning the Secretary of Defense’s office — “today.” And he said, “This is a memo that describes how we’re going to take out seven countries in five years, starting with Iraq, and then Syria, Lebanon, Libya, Somalia, Sudan and, finishing off, Iran.” I said, “Is it classified?” He said, “Yes, sir.” I said, “Well, don’t show it to me.” And I saw him a year or so ago, and I said, “You remember that?” He said, “Sir, I didn’t show you that memo! I didn’t show it to you!”
AMY GOODMAN: I’m sorry. What did you say his name was?
GEN. WESLEY CLARK: I’m not going to give you his name.
AMY GOODMAN: So, go through the countries again.
GEN. WESLEY CLARK: Well, starting with Iraq, then Syria and Lebanon, then Libya, then Somalia and Sudan, and back to Iran.

Publicat în Globalism neo-liberal | Etichetat , | 2 comentarii

Cardul de sănătate e doar o fațadă, adevărata problemă este DES – Dosarul de Sănătate, parte din viitorul control totalitar

Anca V.Ion – Am fost la Dezbaterea publică pe tema normelor metodologice referitoare la cardul de sănătate din 16.01.15. Incerc sa relatez pe scurt si obiectiv cum a decurs intalnirea. Se inscrisesera la cuvant peste 80 de persoane, dar au vorbit mult mai putine, unele nefiind in sala. Cred ca au vorbit in jur de 30 persoane. Luarile de cuvant au fost foarte dense si, zic eu, de calitate. Au vorbit reprezentati ai unor asociatii, dar si persoane in nume propriu. Printre asociatii: Asociația Națională a Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere, filiala jud. Vrancea, ”Stefan cel Mare”, Asociatia pentru Libertatea Romanilor, Asociatia Crestina „Sfantul Arhanghel Mihail”, Forumul Alternativa Crestina, Asociatia Civica „Dreptate” si altele.
Dintre vorbitori, amintim pe Parintele Mihai Andrei Aldea, dl. Mihai Spirache, dl. Radu Iacoboaie. Au mai vorbit medici, juristi, specialisti in IT, profesori, cercetatori si persoane care nu reprezentau o anume categorie profesionala, dar prezentau punctul propriu de vedere sau reprezentau o categorie sociala (pensionari, de ex.). Practic, (in afara unei doamne care reprezenta Societatea Nationala a Medicilor de familie) fiecare vorbitor a aratat ca Propunerea de HG discutata trebuie astfel modificata ca sa se ofere alternativa pentru cei care nu vor sa accepte cardurile cu cip.
S-au adus in discutie:
-lipsa de siguranta a datelor de pe card si din dosarul electronic de sanatate (DES);
-lipsa de necesitate a existentei cardului, din moment ce dosarul electronic se acceseaza cu cnp-ul;
-pericolele legate de traficul cu organe;
-riscurile pe care le implica eventualul acces la datele de sanatate ale unor terte parti (de ex. se pot naste discriminari la angajare);
-argumente legate de deontologia profesiei de medic;
-incalcarea mai multor articole din Constitutie de catre legislatia care impune cardul de sanatate obligatoriu;
-argumente de ordin teologic.
Ceea ce mi s-a parut ciudat a fost ca, la inceputul dezbaterii dl. Vasile Ciurchea, presedintele CNAS parea a nu avea habar care ar putea fi doleantele noastre. Dupa ce ne-a salutat, si-a afirmat surpriza placuta ca sunt atatia participanti la dezbatere si ne-a asigurat, foarte jovial, ca nu trebuie sa ne ingrijoram daca nu ne-a parvenit cardul, ci sa fim rabdatori si increzatori, ca o sa-l primim. Pe masura ce oamenii au inceput sa vorbeasca, au inceput si dumnealor sa se dumireasca asupra punctului nostru de vedere.
Cam la jumatatea dezbaterii, unul dintre reprezentantii guvernului a concis ca noi vrem, in primul rand, alternativa la cardul cu cip si a afirmat ca se va cauta o alternativa.
De fapt, s-au cerut mai multe lucruri nu doar alternativa la card:
-audit de siguranta a pastrarii datelor (se pare ca ar fi fost obligatoriu inainte de lansarea sistemului),
-s-a cerut examinarea oportunitatii existentei DES (acolo, vor fi de fapt, datele noastre, si se pune problema sigurantei lor),
-s-a cerut de catre unii vorbitori sistarea totala a cardului cu cip (ca si a DES), s-au cerut detalii despre costul operatiei de implementare a cardului si s-a intrebat daca a fost evaluata investitia ulterioara, de intretinere a sistemului.
Dezbaterea a fost foarte civilizata, cu exceptia unor mici vociferari, care au fost repede temperate fiindca toti voiam sa pastram atmosfera inalta a dezbaterii. Vorbitorii au fost, de multe ori aplaudati de audienta, in timp ce isi expuneau punctul de vedere. Se simtea solidaritatea celor din sala, si toti salutam cu bucurie orice punct de vedere serios si care inca nu fusese exprimat.
Afirmatia ca se va oferi alternativa, adeverinta de la CNAS, a fost repetata de mai multe ori, inclusiv la sfarsit, ca si concluzie a dezbaterii. Au fost intrebati reprezentantii guvernului, CNAS si MS, daca putem avea incredere in aceasta declaratie, avand in vedere ca si in 2010 reprezentantii de atunci ai MS au facut o afirmatie similara, dupa care nu au intreprins nimic pentru a o pune in practica. Am fost asigurati ca de data aceasta va fi altfel. Sa vedem ce va urma.
Au fost cinci ore destul de tensionate, la capatul carora am iesit „storsi” de oboseala. De aceea, ieri nu am fost in stare sa relatez nimic. Sa speram ca nu a fost in zadar. Doamne ajuta!

Ce spune un specialist care dă consultanță la 20 medici de familie: Cu referire la articolul Flaviei Grosan în legătură cu cardurile de sănătate. Trebuie să ştiţi ceva – niciodată, niciodată, niciodată securitatea – cea care face regulile pe aici – nu ia măsuri la care să te poţi opune. Există mai multe metode prin care securitatea îşi asigură asta. Cele mai des utilizate metode sunt cea a simulării condiţiilor şi cea a perdelei de fum.
Prima metodă constă în crearea, în mod artificial, a condiţiilor – a stării de lucruri – care să determine populaţia să ceară ea luarea anumitor măsuri favorabile mafiei securităţii. Ca exemplu de aplicare a acestei metode este presiunea pe care o face populaţia pentru a determina politicienii să introducă votul electronic şi prin corespondenţă. Asta va fi o mare ţeapă luată de popor. Toate evenimentele care au dus la „necesitatea” votului electronic au fost abil declanşate de securitate şi le ştiţi cu toţii.
Metoda perdelei de fum – a ţintei false – se aplică, chiar acum, în legătură cu cardurile de sănătate. Pentru ca lumea să nu-şi de seama de o măsură gravă, extraordinar de dăunătoare populaţiei, pentru a distrage atenţia de la această măsură, se aruncă în spaţiul public o ţintă falsă şi se canalizează toate dezbaterile – luptele – între diferitele poluri de opinie către aceasta.

Concret: Cardul personal de sănătate, stimaţi telespectatori, este un mare fâs! Nu conţine pe el decât numele, CNP-ul şi CID-ul persoanei. Adică fix vax. Orice altceva: grupa sanguină, bolile cronice etc nu sunt înregistrate decât strict la cererea persoanei. Tot tam-Dosarul_Electronic_al_Pacientuluitamul care se face pe seama cardului nu e altceva decât fumigena care să ne orbească în legătură cu ceva mult mai grav: DES. Aşa-i că 99% dintre voi nu ştiţi ce-i ăla DES?! Bun, iată: DES vine de la Dosarul Electronic de Sănătate. Este o bază de date uriaşă în care se înregistrează deja de câtva timp tot istoricul medical al fiecărui pacient. Dacă te duci la medicul de familie pentru a-ţi lua tensiunea, când acesta înregistrează serviciul în calculator, automat acest gest se înregistrează, prin internet, în DES. Toate serviciile, inclusiv biletele de trimitere, se înregistrează în această bază de date. Eu acord consultanţă la aproape douăzeci de medici de familie. Până nu le-am spus eu ce se întâmplă, ei habar n-aveau. Vedeau că se conectează la SIUI, CEAS, SIPE, DES, dar nu ştiau ce-s alea.
În aparenţă, acest DES este foarte util. Dacă te duci oriunde în ţară sau în afară, la un medic specialist sau la un spital, cu acordul tău, medicii respectivi pot să-ţi vadă tot trecutul medical şi să ia decizii în cunoştinţă de cauză. Altfel ar trebui să te duci cu fişa de la medicul de familie care poate conţine şi două sute de pagini şi din care nu se prea înţelege nimic. Dacă credeţi însă că acest DES se ţine pentru binele vostru vă înşelaţi crunt. După ce lucrurile vor merge ceas în sistemul asigurărilor de sănătate – cu cheltuieli uriaşe din partea voastră – acesta se va privatiza.
Or, dragilor, societăţile de asigurări care se vor băga sunt conduse de poeţi?! Niciodată! Societăţile de asigurări vor primi DES-ul pe tavă şi îţi vor stabili prima de asigurare pe care va trebui s-o plăteşti fix în funcţie de trecutul tău medical sau, poate, nu te vor asigura deloc. Dacă ai boli cronice care necesită tratamente scumpe şi permanente, aşteaptă-te la ce-i mai rău din partea lor. Nu-s tâmpiţi să-l asigure pe unu cu 60 de lei pe lună când ei trebuie să cheltuiască cu el 2000 de lei.
Banii pe care ii pot face aceste societăţi de asigurare folosind DES-ul sunt sume colosale.
Oficial DES este o bază de date strict secretă. Aşa cum am mai spus doar medicul cu acordul şi la cererea pacientului poate avea acces. Dar, hai să nu ne mai prostim pe noi, şi baza de date cu toate rezervele naturale ale României – bază construită cu muncă şi sume astronomice de către Ceauşescu şi poporul român – trebuia să fie secretă, nu?!
La fel Bancile Nationale nu mai sunt nationale, monedele nationale sunt controlate de citeva ‘familii’, centre de putere private. În urmă cu peste 200 de ani Rotschild a zis nu-mi pasă cine e regina Angliei cât timp eu controlez lira sterlină, în urmă cu 100 de ani un alt Rotschild a zis nu-mi pasă cine e președintele USA atât timp cât eu controlez dolarul, lor nu le pasă cine face legile cât timp ei controleaza banii.  (Give me control of a nations money supply, and I care not who makes it’s laws. Mater Amschel Rothschild, founder of the Rothschild banking dynasty.)

Nu vi se pare ciudat ca un sistem construit sa starpeasca frauda din sistemul medical a fost in buna parte dezvoltat de o companie al carei director este anchetat pentru frauda? Este normal ca un singur om sa poata controla informatii care valoreaza miliarde si milarde de Euro?
SRI şi STS vor păzi sistemul medical informatizat/Un SINGUR om deţine CHEIA La mai bine de un deceniu de la inceperea proiectului de informatizare a sistemului medical romanesc, cercul se inchide in acest an. Practic toate informatiile medicale ale poporului roman vor fi depozitate electronic din 2016. Informatiile din reteta electronica si dosarul medical electronic se varsa deja in SIUI, sistemul informatic al Casei Nationale de Asigurari de Sanatate (CNAS). O uriasa cantitate de date online administrata de oameni cu diferite nivele de acces si pazite de SRI si STS. Peste toti: super-user-ul sistemului. Hotnews.ro a discutat cu omul care detine cheile acestui tezaur informatic.
Pe langa informatiile individuale ale fiecarui pacient existente in SIUI, centralizarea datelor din sistem va oferi informatii despre tiparele de consum al medicamentelor, obiceiurile comportamentale ale romanilor cand merg la medic sau posibila identificare a tuturor fraudelor cu retete false sau alte escrocherii.

V.M.: Exista insa un om care are cheia SIUI-ului, care are acces nelimitat la toate aceste informatii medicale? Pentru inceput raspunde Vasile Ciurchea, presedintele CNAS.
Vasile Ciurchea: Casa Nationala de Asigurari de Sanatate are cheia sistemului. Exista o singura baza de date care este a Casei Nationale. Medicii fac raportarea lunar in primele cinci zile ale lunii. Ei au o lista de asigurati si atunci cand fac raportari de servicii medicale, SIUI le valideaza sau nu serviciul.
V.M.: Cine supravegheaza si monitorizeaza datele din acest sistem imens?
Vasile Ciurchea: Sistemul, serverele si ori de cate ori cineva din sistem umbla in el si cauta date, se vede si stim cine este.
V.M.: Dar cine anume concret are cel mai mare nivel de acces in SIUI?
Vasile Ciurchea: Exista un director al Directiei Sisteme Informatice din Casa Nationala de Sanatate care are acces si doar el da accesul celor de la control sau de la audit care au nevoie de date din SIUI.
V.M.: Cum il cheama?
Vasile Ciurchea: Mihai Bejat.
V.M.: El devine asadar unul din cei mai puternici oameni din sistemul medical romanesc.
Vasile Ciurchea: Este un om extrem de serios si dedicat meseriei. Viseaza doar IT, nu stie sa interpreteze informatia medicala.
V.M.: Toate aceste date existente in sistem vor fi transparente? Vor putea fi cerute pe baza legii 544? De pilda voi putea solicita numarul retetelor prescrise in judetul Dolj pentru cutare medicament compensat?
Vasile Ciurchea: …… Cate retete s-au scris in judet se pot cere, dar nu stiu daca si pentru fiecare medicament in parte. Nu cred. Este o informatie pe care daca am da-o vom ajuta concurenta acelui medicament. S-au scris o mie de retete, dar ei stiu sigur ca au vandut 200, deci e clar ca 800 a vandut concurenta.
V.M.: Unde vor fi stocate datele din dosarele electronice de sanatate? Pe ce server?
Vasile Ciurchea: Pe serverul Casei.
V.M.: Securitatea acestui server e asigurata de cine?
Vasile Ciurchea: De organele abilitate.
V.M.: Mai concret?
Vasile Ciurchea: STS. SRI. Oricine incearca sa patrunda in sistem se vede si stim sigur cine este. Reteaua de transmitere a datelor e securizata. Ca sa te loghezi la dosarul unui pacient trebuie sa ai datele. Daca nu am datele dumneavoastra, nu ma pot loga la dosarul dumneavoastra.
V.M.: STS si SRI vor putea avea acces in sistem oricand fara nicio aprobare prealabila a Casei?
Vasile Ciurchea: SRI si STS nu cred ca au nevoie de o aprobare prealabila a Casei. Dar un angajat al SRI-ului sau al STS-ului nu poate intra in dosarul dumneavoastra. Ei au grija ca aceste date sa nu poata fi accesate de oricine, astfel ca un utilizator mai priceput de calculator sa nu poata ajunge in el. Ei sunt paznicii, pastratorii datelor din sistem.
V.M.: Iar domnul Mihai Bejat este cel care are acces la tot?
Vasile Ciurchea: Da, el are acces. Dar are nevoie de niste date ca sa se duca tintit in dosarul dumneavoastra. Mai mult, nu este medic. Pentru el datele scrise in dosar nu inseamna nimic.
V.M.: Nu vi se pare ciudat ca un sistem construit sa starpeasca frauda din sistemul medical a fost in buna parte dezvoltat de o companie al carei director este anchetat pentru frauda?
Vasile Ciurchea: Mi-e greu sa spun daca e ciudat sau nu. Ele sunt companiile care au castigat licitatiile si, odata castigata licitatia trebuia sa mergi mai departe. Nu as face un comentariu pentru ca nu ma pricep la acest aspect. Dar cand cineva castiga licitatia si nu semnezi contractul cu el, e deja o problema penala a ta.
Compania HP, cu subcontractant Siveco, s-a ocupat de SIUI si contractul este in derulare in faza de operare pana in 2021. Prescriptia electronica a fost integrata tot de HP, cu dezvoltator de soft tot Siveco. Pentru dosarul electronic de sanatate integratorul a fost UTI. Super-user-ul sistemului, Mihai Bejat, raspunde intrebarilor legate de securitatea SIUI.
V.M.: Unde sunt stocate fizic toate aceste date?
Mihai Bejat: Datele stau pe o ferma de servere, intr-o singura locatie STS. Exista un data-center nou construit de STS si pus la dispozitia mai multor institutii publice. Locul e in Bucuresti, la Ciurel, langa Semanatoarea. Singurul transportator de date pentru noi tot STS-ul este si totul merge pe reteaua privata a STS-ului. Dumneavoastra veniti via Internet si cand mergeti din http in https, asta inseamna secure, va routeaza catre reteaua STS. Acolo nivelul de securitate este asigurat de STS si e cam greu sa treaca cineva de el.
V.M.: Cine sunt oamenii care au cel mai mare nivel de acces in SIUI? Am inteles ca unul dintre ei sunteti dumneavoastra.
Mihai Bejat: Depinde de nivel. La nivel de end-user, SIUI, reteta electronica, dosar electronic si cardul de sanatate, sunt doua categorii de utilizatori finali. Categoria interna, adica functionarii anagajati ai sistemului in casele de sanatate. Si furnizorii de servicii medicale si farmaceutice care au contract cu acest sistem. Dar daca discutam de nivelul de acces direct asupra datelor, atunci da, singurul loc de unde se poate accesa este biroul unde imi desfasor eu activitatea. Acesta este declarat ca incapere de securitate cu nivelele de securitate impuse de structurile de securitate ale statului. Din biroul presedintelui CNAS nu poti avea acest acces direct.
V.M.: Dar din birourile STS-ului poate fi accesat?
Mihai Bejat: Nu, nu exista asa ceva. Prin contract si verificabil, STS-ul are dreptul de a asigura doar curentul, climatizarea si monitorizarea video de acces in centrul de date. In rest nu au acces la nimic.
V.M.: Si SRI-ul?
Mihai Bejat: SRI-ul, prin proiectul CyberInt, ne asigura componenta aceasta ca daca exista o vulnerabilitate din exterior pe alte mijloace decat platforma informatica, via internet, de exemplu pe pagina web a Casei, sau pe serverul de mail al Casei, atunci ne avertizeaza. Ei nu vad datele.
V.M.: Presedintele CNAS, Vasile Ciurchea, tocmai a spus ca SRI-ul si STS-ul sunt paznicii sistemului…
Mihai Bejat: Da, da. SRI-ul se uita via internet, iar STS-ul ne asigura transportul de date pe retele criptate. De la noi de aici, din sediul central al CNAS, pana la Ciurel exista o “sarma”, o fibra optica pentru a asigura transportul de date pentru end-user intre CNAS si servere. Iar de la Ciurel catre casele judetene de sanatate informatiile ajung prin retelele private ale STS-ului pana la oficiile judetene ale STS-ului. De la acele oficii judetene STS pana la Casa Judeteana exista o legatura stransa, privata, pe care nu o poate vedea nimeni.
V.M.: Si pe dumneavoastra cine va verifica?
Mihai Bejat: Oricand suntem supusi controlului organelor statului, Curtea de Conturi, Autoritatea privind datele cu caracter personal, SRI.
V.M.: Deci dumneavoastra sunteti stapanul inelelor.
Mihai Bejat: Nu-mi place sa raspund la astfel de glume. Dar da, de acord. Prin creditul care mi-a fost acordat de catre structurile de securitate ale statului am dreptul sa gestionez aceste platforme informatice la nivel hardware si componenta date tocmai pentru a asigura garantia ca cel care presteaza serviciul versus cel care primeste serviciul sunt identificati prin date pasaportale si decontul se face conform regulilor stabilite prin lege.
V.M.: In afara de dumneavoastra cine mai are acces ridicat la SIUI?
Mihai Bejat: Pe nivelul de interfata exista trei niveluri de acces. End-userul pe zona de business, adica zona de contractare spitale, zona de contractare medici de familie sunt functionarii din CNAS sau casele judetene. In spatele acestora sunt cei din serviciul IT din CNAS sau casele judetene care dau roluri de administratori primilor. Apoi serviciul IT al Casei Nationale care poate da roluri tuturor celor mai devreme amintiti. Si un super-user care poate ingradi drepturile tuturor celor pomeniti.
V.M.: Ati avut nevoie de certificat ORNISS?
Mihai Bejat: Da, fara discutie. Mi-a fost acordata certificare ORNISS.
V.M.: Ce facultate ati absolvit?
Mihai Bejat: Nu e niciun secret: matematica. Dar nu inteleg legatura cu SIUI-ul.
V.M.: Pur si simplu vrem sa stim cine sunteti.
Mihai Bejat: Sunt un tip suspicios si probabil ca asta e unul din motivele pentru care, dupa verificarile de rigoare, mi se acorda credit. Cinstit: nu am incredere in nimeni, nu stiu ce se intampla in stanga, in dreapta. Si vizavi de platforma informatica nu sunt relevante lucrurile acestea.
V.M.: Cand ati inceput sa lucrati la aceasta platforma?
Mihai Bejat: Sunt vechi in sistem. Singurul meu obiectiv a fost sa dezvoltam regulile matematice pe reguli de business. Eu vin de la Casa Judeteana de Sanatate din Prahova. Pasionat de mult timp de IT m-am angajat acolo, am colaborat permanent cu directia IT a Casei Nationale pana ce s-a luat decizia sa ma mut de la Prahova aici. Am facut parte de-a lungul timpului din echipele de constructie a sistemului. In 2001-2003 nu eram inca implicat in proiectul SIUI, dar din 2006 pana astazi, cu o sincopa cand am fost la Casa de Asigurari de Sanatate a armatei (OPSNAJ), tot timpul am fost prezent aici pe diverse functii. Nu intotdeauna am detinut o functie de conducere, nici nu tin neaparat la o functie de conducere. Ma consider o dactilografa avansata in domeniul IT.


Pr. prof. dr. Mihai VALICĂ – Persoana umană între desacralizare, comercializare de organe şi discriminare 
Cardurile de sănătate cu microcip reprezintă o nouă problemă în societatea românească, întrucât ele se impun populaţiei sărăcite şi umilite de atîtea eşecuri ale economiei şi taxelor nenumărate, fără o dezbatere publică şi fără să ofere alternative celor ce din motive de conştiinţă sau de neîncredere faţă de tehnologia informațională nu doresc să primească un astfel de card informatizat[1]. După discuțiile despre cărțile de indentitate electronice, pașapoartele biometrice, permisul de conducere, etc, acţiuni care încalcă drepturile şi libertăţile cetăţeanului de a opta, iată că acum se atentează şi la sănătatea lui, prin implementarea cardurilor de sănătate cu microcipuri, termenul limită fiind, 1.02.2015.
Comparând cu alte țări ca Olanda, Finlanda, Spania, Norvegia, unde nu găsim carduri de sănătate care să conțină microcipuri, cum nu găsim nici lege obligatorie pentru implementarea pașapoartelor sau cărților de identitate cu microcipuri[2], la noi toate se impun de sus în jos, ca unei populaţii fără discernământ, fără să fim consultaţi în acest sens şi ca unei mase umane şi nu ca unor persoane libere şi conştiente. Statul a devenit atât de paternal, încât ne sufocă cu binele ce ne vrea, și drept urmare fiecare român, asigurat și neasigurat va fi obligat să aibă un astfel de card de sănătate – cu microcipuri, fără de care, nici aspirina, nu o va mai putea cumpăra de la farmacie[3]. În cardul de sănătate sunt înmagazinate toate informațiile despre posesorul de card, de la datele de stare civilă, studii, CNP, familie, domiciliu, stare de sănătate cu diagnostice, până la cele mai mici detalii, care ar trebui ştiute doar de medic şi pacient şi nu de toată lumea. Aceste carduri, aşa cum se știe sunt vulnerabile atât tehnic, cât și din punct de vedere al moralității celor dețin baza de date a sistemului electronic de sănătate.
Problema principală rămâne tot fragilitatea bazelor de date, care pot fi sparte sau accesate şi de persoane suspecte, iar pacientul vizat devine vulnerabil şi viaţa lui poate fi pusă în pericol. În ce constă anume fragilitatea cardurilor de sănătate deducem din opinia autorizată a preşedintelui Colegiului Medicilor din România, Vasile Astărăstoaie: el afirmă; „cardul de sănătate cu microcip este un abuz din partea statului şi comportă riscuri pe toate planurile”[4]. El aduce următoarele argumente:

  • Cardul este numai „aparent” în favoarea asiguraţilor.
  • Este periculos să fie puse informaţiile medicale personale pe microcip, deoarece acesta nu este protejat. Oricine are un cititor de cipuri compatibil poate afla tot. Acest lucru violează drepturile la intimitate și la demnitate ale persoanei și poate aduce mari prejudicii.
  • La Consiliul Europei există o presiune imensă din partea firmelor de asigurări pentru a deveni legal accesul la informaţiile despre sănătatea oamenilor…forţa financiara uriaşă a acestor „rechini” face ca datele despre posibilele boli ale oamenilor să ajungă la ei, pe birou, pentru ca ei să ştie dacă fac sau nu poliţele de asigurare şi la ce preţ.
  • Există riscul discriminării persoanelor pe baza informaţiilor personale asupra stării de sănătate, atâta vreme cât acestea nu mai sunt protejate.
  • Datele medicale pot fi utilizate inclusiv pentru a distruge o persoană, mai ales într-o societate conflictuală, ca cea din România.
  • Exista o tendinţă, din partea Statului, spre autoritarism, în sensul de a  cunoaşte totul despre cetăţeni şi  de a-i controla.
  • Este o încercare de abuz din partea statului și nu există dezbateri publice.
  • Se introduce o nouă taxă, fără să întrebe populaţia, deşi românii plătesc asigurările de sănătate.
  • In privinţa donării de organe: vom intra în circuitul European şi vom trimite numărul de organe disponibile spre alte ţări. Şi dacă ar exista mai mulţi donatori de organe… nu vor exista mai multe transplanturi în ţara noastră pentru că fondurile disponibile pentru transplanturile de organe sunt limitate, iar creşterea numărului de donatori ar depăşi limita bugetară. Cui vor folosi organele luate de la romani? Ce bani și ce organisme sunt în joc? Cine va apăra „prostimea” de cei care vor dori să le comercializeze organele pe milioane şi milioane de euro sau dolari?
  • Ca să înţelegem mai bine: în Spania (unde există acordul prezumat  din partea familiei pentru prelevarea de organe) – s-a ajuns la puternice discriminări împotriva imigranţilor, care nu au familiile alături de ei…deci nu are cine să-i apere de reţelele de „transplant de organe”.
  • Medicii sunt şi ei oameni… Dacă ne uităm la istoria sec. XX,  o să vedem că medicii erau cei care făceau experimente în lagărele de concentrare naziste, medicii erau cei care făceau abuzuri în domeniul psihiatric…şi în cazul transplantului de organe tot medicii pot ajunge la abuzuri dacă legea și autorităţile permit şi încurajează…Cardul cu microcip poate da ocazia unor medici certați cu deontologia profesională să facă abuzuri.
  • Ultimul exemplu este A1H1 (gripa porcină). În acest moment s-a dovedit că cei care au întreţinut spaima au avut… contracte cu firmele care au produs vaccinurile[5].
  • Cardul de sănătate poate creia mari dificultăţi birocratice şi poate chiar împiedica accesul la serviciile medicale și la desfășurarea actului medical într-un mod fluent și firesc.
  • Cardul de sănătate este „arma” cu care guvernanţii vor să scoată de la români sume uriaşe de bani, un „furt al secolului” săvârşit în dauna celor care plătesc legal asigurările de sănătate dar…nu vor card de sănătate”[6].

Dilema care se naşte este următoarea: nu s-ar face cea mai mare nedreptate celor care, plătesc toate taxele şi impozitele legate de asigurările de sănătate şi din motive de conştiinţă sau de neîncredere în sistemul de sănătate informatic, nu doresc să primească cardul biometric de sănătate? Drept urmare, aceştia, cu toate că sunt la zi cu plata contribuţiilor de sănătate, pentru că nu au acceptat cardul, nu pot beneficia de serviciile de sănătate, deoarece nu există alternativă, ceea ce creează o discriminare ucigaşă, întrucât împiedică accesul la serviciile medicale, tocmai celor, pe care legea îi îndreptăţeşte, să fie beneficiarii seriviciilor medicale, întrucât sunt cu plata la zi la CAS, iar tocmai cardul de sănătate nedorit de ei, îi elimină şi-i condamnă la moarte? Nu credeți că un card de evidență a sărăcie românilor, pentru eradicarea ei ar fi mai benefic?

Publicat în Anti-cip | Etichetat , , , , , , , | 3 comentarii

Syriza,partid anti-oligarhic radical se pregătește să ia puterea în Grecia. Va fi un cutremur pt sistem, un ‘euromaidan’ financiar?

www.nytimes.com/2014/12/30/world/europe/greece-early-elections Speaking after the vote, (the third presidential vote / 29.12.14) Mr. Tsipras referred to “a historic day for Greek democracy.” “Greek M.P.s showed that democracy cannot be blackmailed, however much pressure is exerted,” he said. “Today the government of Mr. Samaras, which has looted society for the past two and a half years, belongs to the past.”
telegraph.co.uk/Greece-to-hold-snap-elections-as-parliament-refuses-to-approve-new-president ”Pietele” au incercat sa sperie electoratul si parlamentarii greci prin scaderea actiunilor, dar grecii nu au cedat la santaje.
investmentwatchblog.com/the-greek-drama-greece-faces-early-2015-election-as-presidential-vote-fails-puts-eurozone-on-brink-of-new-crisis-syriza-lead-on-latest-pool-greek-market E o drama nu pentru greci, e o drama pt Troika, pt oligarhii, pentru cei care au colonizat Grecia prin indatorare. Asta a fost SANTAJUL – GREEK MARKET -11%!
Cel care a pierdut azi 29.12.14 alegerile prezidentiale este un birocrat/”tehnocrat” UE, fost comisar european pentru mediu! …Mr Samaras’s candidate for the presidency, Stavros Dimas, a former European environment commissioner, faild to win 180 out of 300 votes in the final round, Mr Tsipras will get his way, early general elections must be held.
The party comprises many different ideological currents and left cultures. Syriza has met the fierce reaction of the domestic establishment and European circles, who mounted a fear-mongering campaign against SYRIZA to terrorise the Greek people, in order to stop SYRIZA from becoming the first elected left government in Greek history. Today, SYRIZA’s main goal is to bring down the government and force it to call a general election in order to end the modern Greek tragedy that the Greek people are living through, with an unprecedented unemployment rate of almost 30% (among young people the unemployment rate is more than 60%!), widespread poverty, over-indebtedness of households, closures of many small shops and businesses and an economic recession that has exceeded 20% of GDP in the past five years.


Sursa: Lucian Sârbu / www.argumentesifapte.ro/syriza-se-pregateste-sa-guverneze

Pe 29 decembrie parlamentul de la Atena a eșuat în ultima încercare de a desemna un nou președinte al Greciei. Acest lucru a condus automat la declanșarea alegerilor parlamentare anticipate. Știrea este una aparent banală. Însă ea încetează să mai fie banală dacă ținem cont de faptul că alegerile anticipate, programate pentru data de 25 ianuarie 2015, ar putea aduce pentru prima oară de la declanșarea crizei financiare mondiale un guvern al „stângii radicale” la conducerea unei țări din zona euro.
Să lămurim un pic termenii. Aparent tot guvern „de stânga” avem și în Franța, sau în Italia. Numai că vorbim în acest caz de guverne ale unor partide afiliate la internaționala social-democrată care a încetat de vreo 20 de ani, adică din epoca lui Tony Blair și Gerhard Schroder (dominată de politicile de tip „new labour” și „a treia cale”), să mai însemne ceva pentru stânga, devenind mai degrabă partide de „centru”, în ciuda alinierii auto-clamate la „centru-stânga”. În tot acest timp partidele comuniste occidentale care se despărțiseră de Moscova încă din anii ’60-’70 prin adoptarea doctrinei „eurocomuniste”, în coaliție cu nemulțumiți din partidele social-democrate, cu activiști din societatea civilă și cu alte partide reprezentând diverse doctrine alternative de stânga (ecosocialiști, feminiști etc.), au ocupat fosta nișă politică a social-democraților, preluând ceea ce au abandonat aceștia în anii ’90: lupta parlamentară și extra-parlamentară pentru reforme sociale (dar fără idealul revoluționar, specific partidelor comuniste manevrate de Moscova sovietică), opoziția fermă față de efectele nocive ale capitalismului, abordarea critică a realităților sociale și economice, o agendă progresistă.
La nivel pan-european aceste partide s-au coalizat într-o internațională proprie denumită Partidul Stânga Europeană (PSE). SYRIZA – partidul care ar putea prelua puterea în Grecia începând cu data de 25 ianuarie – este la ora actuală una dintre forțele principale din spatele PSE. Pentru deosebirea celor două tendințe oficiale ale stângii – social-democrația și stânga de la stânga sa – mass-media folosește în general termenii „stânga” și „stânga radicală” pe care îi voi prelua și eu.
Deși criza financiară declanșată în 2008 a prins deja pe funcție un guvern al stângii radicale – guvernul AKEL din Cipru, dacă SYRIZA va câștiga alegerile din Grecia pe 25 ianuarie și dacă va reuși să gestioneze toată situația politică ulterioară în așa fel încât să poată prelua concret guvernarea, vom avea de-a face cu primul guvern ales al stângii radicale de la declanșarea crizei încoace. Având în vedere că lucrul acesta se va produce în țara cea mai afectată de criză ne putem aștepta la un mic cutremur politic care ar putea să-și trimită undele seismice în tot restul Europei, marcând o ruptură cu politicile de până acum ale establishmentului și mai ales cu austeritatea văzută ca unică soluție de corectare a deficitelor bugetare și de ieșire din criză.

Criza Greciei și câteva dintre dilemele morale ale austerității
Criza economică și socială a Greciei s-a declanșat, după cum se știe, în octombrie 2009, când noul prim-ministru Papandreou (PASOK) i-a anunțat pe partenerii europeni că Grecia suferea de un deficit bugetar colosal de 12,5% din PIB, care nu mai putea fi finanțat prin împrumuturi ieftine de pe piețele internaționale de capital. Datoria Greciei era de peste 100% din PIB, țara intrase deja în recesiune (ca, de altfel, multe alte țări europene) și șomajul atinsese 11%. În scurt timp s-a aflat că de fapt guvernele Greciei funcționaseră pe deficite uriașe de ani buni, dar că își ascunseseră prin diverse mașinațiuni contabile datele financiare reale, lăsând să se creadă că situația era stabilă. Până în luna decembrie 2009 ratingurile Greciei s-au prăbușit dramatic, împrumuturile de pe piețele financiare au devenit complet inaccesibile și guvernul grec a fost nevoit să solicite în primăvara lui 2010 un pachet de salvare („bailout”) de la partenerii europeni (țările din zona euro, Banca Centrală Europeană și FMI) după ce implementase deja două rânduri de măsuri de austeritate, în speranța că va readuce situația financiară a țării sub control. Așa a început ceea ce multă lume a numit tragedia greacă a secolului XXI.
Astăzi, oficial, după mai bine de 4 ani de criză acută se vorbește în sfârșit de o stabilizare a situației și chiar și de o mică revenire a economiei care ar trebui, conform paradigmei economice neoliberale, să iasă întărită de „cura de austeritate” și de transformarea „pozitivă” în direcția „flexibilizării” pieței muncii și a privatizărilor. Ratingurile financiare ale Greciei au revenit iarăși la un nivel normal și guvernul se poate împrumuta de pe piețele financiare (deși nu o mai poate face cu ușurință din cauza noilor dispoziții de disciplină bugetară implementate la nivelul UE în ultimii ani). Cum banii nu vin niciodată gratis, instituțiile care au acordat pachetul de salvare – și mai ales Germania, ca principală țară ‘salvatoare’ – au cerut efectuarea unor reforme sociale și economice care au devenit din ce în ce mai dureroase odată cu trecerea timpului. Ceea ce a început cu înghețări salariale și reduceri moderate ale bonusurilor angajaților din sectorul de stat a continuat cu modificarea drastică a legislației muncii în sensul „flexibilizării” angajaților, a continuat cu privatizări, cu concedieri masive din sectorul de stat, inclusiv din educație și sănătate, unde situația e în mod particular dramatică, cu deregularizări ale unor întregi sectoare economice, cu închiderea televiziunii publice, cu scăderi masive ale pensiilor și salariilor, inclusiv din sectorul privat, cu creșteri masive de taxe pentru populație și multe altele – totul în speranța că țara se va stabiliza financiar și va reuși să-și plătească datoriile.
Cu toate acestea în rândul membrilor SYRIZA există suspiciuni că o eventuală preluare a puterii va scoate la iveală o situație bugetară deloc stabilizată. Cel puțin la nivel macro-economic și social operațiunea de salvare a Greciei a funcționat conform celebrei butade: „operațiunea a reușit, pacientul e mort”. Câteva date statistice sunt relevante:

Prima dilemă morală: de ce a fost complet abandonată Grecia dacă Europa e clădită pe ideea solidarității dintre țări și popoare? În ultimii 4 ani s-a produs, în medie, mai mult de o sinucidere a unui grec în fiecare zi;
PIB-ul s-a contractat cu 30% – valoare comparabilă cu contracția înregistrată de economia SUA în timpul Marii Crize;
– șomajul a ajuns rapid, până în 2012, la 25%, și de atunci stagnează în jurul acestei valori, cu un vârf în jur de 27-28% atins în perioada 2013-2014;
– 70% dintre șomeri sunt de lungă durată, adică nu-și mai găsesc de muncă de ani buni;
șomajul în rândul tinerilor e de peste 50%;
36% din populație trăiește sub pragul sărăciei;
salariul mediu net a scăzut cu 23%;
– criza a adus cu sine ascensiunea puternică a partidului neonazist „Zori Aurii”, Grecia fiind astăzi singura țară UE în care un partid neonazist e în stare să ia 7% din voturi (Frontul Național din Franța sau Partidul Libertății din Olanda sunt mult mai moderate decât Zori Aurii);
– din cauza scăderii drastice a produsului intern brut, datoria Greciei a ajuns astăzi la 175% din PIB, deși la începutul crizei, când i s-a acordat primul pachet salvator, nu era decât de 125%;
– în condițiile actuale ar fi nevoie de cel puțin 15 ani de acum încolo, fără sincope, pentru ca Grecia să recupereze locurile de muncă și PIB-ul pierdut în anii de austeritate, adică să revină, după cum ziceam mai sus, la un șomaj „fericit” de … 11%.
Grecia e membru al zonei euro. Un lucru e sigur: guvernele care s-au succedat la putere începând cu anii ’80 au acționat din ce în ce mai prost și sunt vinovate. Totuși, una dintre motivațiile principale cu care Grecia a fost ademenită în UE și în zona euro a fost și aceea că funcționarea într-o structură mai largă implică o disipare a riscurilor și o funcționare pe baza unei solidarități comune (implicită într-o piață comună). În realitate, atunci când criza datoriilor a lovit Grecia, Grecia a fost pusă în fața unei opțiuni fără opțiune: fie să declare falimentul de stat, fie să primească ajutorul partenerilor din UE, dar în condițiile dictate de aceștia. Din punctul de vedere al celorlalte guverne din zona euro falimentul era exclus pentru că eventuala declarare a unui faliment (echivalent cu refuzul de plată a datoriilor) ar fi aruncat în aer toată zona euro, în sensul că „piețele” ar fi devenit suspicioase față de toate țările membre din zona euro și ar fi refuzat să mai împrumute și alte guverne cu probleme de deficit. Așa că grecii au fost împiedicați cu orice mijloace să declare falimentul, inclusiv prin amenințări, presiuni politice (cazul referendumului refuzat lui Papandreou) sau instrumentarea unor campanii mass-media complet dezaxate împotriva SYRIZA în primăvara lui 2012, atunci când partidul lui Tsipras a fost la un pas de a prelua guvernarea. Singura opțiune a rămas ajutorarea Greciei, dar în condițiile dure impuse de parteneri. Nu s-a pus nici un moment problema acordării unui împrumut „colegial” Greciei. Grecia a fost forțată să nu-și folosească opțiunea; partenerii, în schimb, și-au folosit-o din plin pe a lor.
În cele din urmă tot acest scandal a scos la iveală imensa lipsă de solidaritate dintre statele europene și completa butaforie a așa-zisei construcții europene care s-a prăbușit la prima suflare a „piețelor”. Singura certitudine rămasă e că atunci când un alt stat din eurozonă, poate chiar din UE, va avea nevoie de ajutor, cu siguranță nu va putea conta pe ajutorul solidar și dezinteresat al grecilor. Cel puțin al lor.

A doua dilemă morală: de ce trebuie să plătească populația Greciei și contribuabilii europeni investițiile proaste ale unor „investitori” privați? Problema Greciei a pornit de la imposibilitatea guvernului de a rambursa datoriile făcute pe lângă creditorii privați (ceea ce numim generic „piețele”) care au finanțat guvernul de la Atena ani la rândul, fără să țină cont de posibila stare de insolvabilitate a acestuia. Firește, nu e vorba de persoane fizice adunate de pe stradă ci de instituții financiare puternice – bănci, fonduri de investiții etc. – , capabile să investească miliarde de euro în datoriile guvernelor. În mod normal aceste investiții în obligațiunile guvernului grec ar fi trebuit să fie doar o problemă între guvernul grec și (inconștienții săi) creditori. Dacă ar fi fost nemulțumiți că nu li se rambursează datoria, aceștia ar fi putut să dea în judecată agențiile de rating care au susținut ani la rândul ratingurile ridicate ale guvernului elen sau să-și facă ordine prin curtea proprie și să-i depisteze pe responsabilii care au aprobat cumpărarea de obligațiuni grecești și să-i tragă la răspundere. Vinovații reali pentru pierderile cauzate de un eventual faliment al Greciei se puteau găsi. Teoria clasică ne spune că valoarea intrinsecă a capitalismului ca sistem economic viabil rezidă în faptul că se curăță singur de lipsa de performanță. Totuși, din cauza financiarizării extreme a sistemului capitalist actual, o asemenea abordare era total nerealistă. În primul rând un faliment al Greciei ar fi provocat, așa cum am zis mai sus, probleme majore și pentru celelalte guverne din eurozonă care, prin contaminare, ar fi fost pedepsite de „piețe” prin creșterea costurilor de împrumut. În al doilea rând, din cauza șerpăriei intereselor din spatele sistemului financiar european, un simplu faliment al Greciei ar fi putut provoca falimente bancare, cu consecințele de rigoare (falimente ale agenților economici, faliment al sistemelor publice de asigurări sociale, convulsii sociale, șomaj masiv și prelungit etc.) în tot restul Europei, dar mai ales în curtea marilor: Franța și Germania, ale căror bănci erau foarte expuse pe datoria Greciei. Așa că soluția consensuală a fost ca Grecia să fie „ajutată” să-și ramburseze datoria, chiar dacă, în mod mai mult decât evident, creditorii săi au făcut o prostie atunci când i-au dat bani și conform manualelor de economie ar fi trebuit lăsați să-și suporte consecințele propriilor greșeli. Involuntar, plătitorul de taxe din eurozonă a fost pus la muncă pentru a acoperi o datorie care nu îi aparținea, grecul simplu a fost distrus pe decenii de acum încolo (dacă nimic nu se va schimba) în timp ce vinovații adevărați pentru toată această nebunie, adică politicienii partidelor-sistem din Grecia și cu partenerii lor financiari, își văd de treabă în continuare, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Sigur, lucrurile sunt ceva mai complicate, datorită naturii complicate a sistemului financiar. Dar situația e de un comic involuntar, dacă nu ar fi tragică pentru milioane de greci. De pildă, instituțiile financiare germane și franceze aveau conform unor calcule o expunere de zeci de miliarde euro pe Grecia la începutul crizei. Nu puteau fi lăsate să piardă acești bani fără să riște să piardă (prin contagiunea eurozonei) sume mult mai mari, ceea ce ar fi putut duce nu doar la falimentarea, necesară, a unor bănci neperformante, dar  și la pierderi reale pentru oameni fără nici o vină: fonduri de pensii, economii de-o viață, fonduri ale întreprinderilor private etc. De aceea plătitorul de taxe din eurozonă a fost pus să plătească o datorie care de fapt s-a făcut de-a lungul timpului și cu o parte din banii săi. Pentru că Greciei i s-au împrumutat de-a lungul timpului bani economisiți de cetățenii occidentali și administrați de bănci și de fonduri de investiții occidentale. Neamțul și francezul au muncit, au economisit, au depus cuminți bani la bancă și banca i-a împrumutat grecului ca să ia o dobândă pe ei. Apoi, după câțiva ani, vine UE și le zice celor doi că trebuie să-i taxeze suplimentar ca să-l împrumute de urgență pe grec ca să le dea înapoi împrumutul pe care grecul l-a făcut din banii lor, pentru ca ei să-și poată scoate liniștiți banii inițiali din bancă fără să facă infarct atunci când vor ajunge în fața ghișeului. Nebunie? Desigur. O afacere perdantă pentru neamțul ordonat și pentru economicosul francez, indiferent cum o privești. O păcăleală sinistră. Singurii câștigători au fost bancherii și cu celelalte cercuri financiare care au administrat/intermediat toată această nebunie și într-un sens, și în celălalt, fără să-i tragă nimeni la răspundere. [1]

Se nasc însă câteva întrebări legitime, care nu sunt puse cu voce tare pentru că ar pune în discuția însăși paradigma economică oficială:
– Mai este credibilă teoria capitalismului frumos și sănătos care se autoreglează în beneficiul cetățenilor? Cum, câtă vreme investițiile băncilor, lăsate de capul lor, erau să bage în colaps un continent întreg și bancherii nu pățesc nimic?
– Apoi: ce fel de capitalism funcțional e acesta în care creditorii de fapt nu riscă nimic și debitorii, totul? Că tot teoria ne învață că dacă bancherii au putut face tâmpenii cu Grecia și apoi și-au luat banii înapoi, atunci vor continua să procedeze la fel și în viitor și în loc să iasă din piață, dimpotrivă, probabil vor ajunge să devină tot mai puternici.
– Și ultima întrebare: cât de „eficiente” în procesarea informației sunt „piețele” de vreme ce în cazul Greciei s-au înșelat atât de grav, ani la rând? Nu cumva toată povestea cu eficiența superioară a piețelor în calculul economic e un mit sinistru?

Ce vrea SYRIZA?
În presa mainstream din România și dintr-o bună parte a Europei SYRIZA e catalogată scurt drept o formațiune extremistă de stânga. Acest lucru e pur și simplu o prostie accentuată mai ales de presa germană care din mulțimea de organizații și persoane care au stat la baza constituirii SYRIZA a găsit și câteva persoane acuzate cândva de extremism de stânga (pe de altă parte, pentru presa germană Partidul Popular European nu mai e extremist, deși l-a susținut atâția ani în fruntea Comisiei Europene pe un fost maoist: Jose Manuel Barroso).
SYRIZA (acronim care provine din Synaspismos Rizospastikis Aristeras, „Coaliția Stângii Radicale”) funcționează ca partid de sine stătător doar din 2013. Până la alegerile din 2012 (inclusiv) a fost o coaliție de asociații, grupuri, simpli cetățeni și syrizafacțiuni politice grupate în jurul unor idei de stânga. De-a lungul timpului SYRIZA a dat dovadă de două calități deosebite: pe de o parte a reușit să adune în rândurile sale oameni de diverse orientări de stânga care au reușit să treacă peste atitudinea sectară și să se unească împreună într-un proiect comun; și pe de altă parte a fost singura forță politică din Grecia care a manifestat permanent simpatie față de participanții la diverse demonstrații de stradă antisistem, chiar și în momentele cele mai grele. SYRIZA e o mișcare care a activat și a pornit în mod esențial din cartierele și comunitățile marilor orașe din Grecia, grupându-se la nivel local în jurul unor cauze concrete. În anii crizei, folosindu-se de experiența căpătată anterior în domeniul activismului social, membrii SYRIZA au pus la punct o rețea informală de ajutor social care a mai alinat din suferința cetățenilor simpli oferind, acolo unde s-a putut, mese gratuite, haine, ajutoare etc. Parlamentarii partidului contribuie permanent cu bani la acest tip de ajutoare.
Singura organizație cu care SYRIZA nu a reușit niciodată să colaboreze a fost Partidul Comunist Grec (KKE). Dar despre relația SYRIZA-KKE, precum și despre diferențele esențiale dintre cele două formațiuni, vom discuta pe larg mai jos, pentru că ea va fi probabil cheia unui guvern al SYRIZA. Să notăm acum că experiența organizării politice, a campaniilor electorale și a discursurilor politice se pare că a fost adusă la început chiar de către foștii membri ai KKE care au părăsit de-a lungul timpului acest partid nemulțumiți de atitudinea sa tot mai sectară și sclerozată. Însuși Tsipras provine din rândurile tineretului comunist, organizație pe care a părăsit-o la începutul anilor ’90. Vreo 10 ani SYRIZA a reușit să intre constant în parlament, dar cu niște scoruri care nu-i permiteau să exercite o mare influență. Abia pe fondul crizei și al implicării sociale a membrilor săi a ajuns în 2012 al doilea mare partid din Grecia.

La alegerile din 2012 partidele au lăsat deoparte diferențele ideologice și s-au grupat pe poziții pro- sau contra politicilor de austeritate. Partidele tradiționale din Grecia, partidele-sistem, deși oficial se dușmănesc, s-au grupat pro-austeritate. Majoritatea celorlalte partide au trecut de partea cealaltă, cu diverse nuanțe: de la un discurs anti-austeritate dar pro-european al SYRIZA, până la un discurs complet anti-european al Partidului Comunist sau al formațiunii Zori Aurii. Astfel, SYRIZA a fost percepută ca fiind vocea dominantă a partidelor anti-austeritate pentru că era și formațiunea cea mai normală, grupând în rândurile sale politicieni, activiști și intelectuali prestigioși (de ex. prof. Yannis Millios, de la Universitatea Politehnică din Atena, Giannis Dragasakis, fost ministru sau prof. Yannis Varoufakis de la Universitatea din Atena), dar și cea care propunea cel mai coerent program, comparativ cu neo-naziștii, partidul bisericii ortodoxe, ecologiști, comuniști etc. care nu aveau decât câteva idei fixe repetate ad nauseam. Pe scurt, programul SYRIZA prevedea în 2012 suspendarea imediată a plății datoriei până la revenirea pe creștere a economiei, creșteri de taxe pentru familiile bogate (oligarhii greci) și corporații, reglementări drastice în sectorul bancar, inclusiv naționalizarea completă a băncilor vinovate de criză, impunerea de măsuri de solidaritate Bisericii Ortodoxe (care are un statut privilegiat în Grecia), întărirea legislației muncii, pași în direcția demilitarizării și a scăderii drastice a cheltuielilor militare, mai ales a celor cerute de NATO. Pe lângă aceste măsuri interne erau preconizate și unele măsuri care păreau fanteziste, de pildă negocierea cu Banca Centrală Europeană asupra unor chestiuni pe care BCE nu e îndrituită să negocieze, cum ar fi finanțarea directă a deficitelor publice ale statelor membre.
Programul SYRIZA era periculos nu pentru că ar fi dat cu bombe la temelia UE ci pentru că punea în discuție două status-quo-uri majore: pe de o parte situația din Grecia, unde principalii beneficiari economici sunt de decenii întregi circa 2000 de familii de oligarhi care controlează tot ce înseamnă industrie navală, infrastructură, bănci, politică, mass-media și care nu doar că nu au contribuit cu nimic la rezolvarea crizei, dar în timpul anilor de austeritate și-au sporit averea și au exportat peste graniță o parte a deținerilor proprii de capital, și pe de altă parte întreaga construcție europeană care, așa cum era ea făcută, făcea posibil martiriul unui întreg popor doar de dragul salvării instituțiilor financiare. Care erau „too big to fail”.

Pe de altă parte, ceea ce promite cu fermitate SYRIZA e că va face o altfel de politică: fără clientelism, nepotisme, favoruri, corupție. De aceea layer-ul clientelar implantat în administrația publică de guvernele precedente (atât PASOK, cât și Noua Democrație fiind recunoscute în Grecia ca partide care și-au angajat masiv clientela în posturi publice) tremură la ideea unui guvern al SYRIZA, după cum se pare că tremură și militarii (cărora nu le sună bine scăderea cheltuielilor pentru armată) sau polițiștii (mari suporteri ai formațiunii neonaziste Zori Aurii). Faptul că programul SYRIZA anunță deblocarea posturilor în instituțiile publice nu înseamnă că nu vor mai exista concedieri. Tsipras a anunțat că un eventual guvern nu va mai avea decât zece ministere. Acum sunt optsprezece ministere. Astăzi, programul nu e cu mult diferit, pentru că situația Greciei e la fel de rea ca în 2012. Ceea ce vrea acum SYRIZA a fost rezumat în așa-zisa „agendă de la Salonic” [2] – un discurs al lui Tsipras ținut în septembrie la Salonic. SYRIZA susține în continuare majoritatea syntagmacerințelor din 2012 dar pe fondul agravării crizei sociale au apărut și altele noi: acordarea de subvenții pentru electricitate, hrană și locuință, revenirea la un salariu minim de 750 de euro (salariul minim a fost scăzut în mod constant pe parcursul crizei până la un nivel de 600 de euro), ștergerea datoriilor pentru cetățenii care nu-și mai permit să plătească ratele la bancă, precum și deschiderea de negocieri pentru scutirea Greciei de datoria externă pe modelul după care a fost scutită Germania Federală în 1953. Scopul fiind o reducere a datoriei cu cel puțin 70%, sau, măcar, o creștere (mare) a termenelor de plată. „Dacă pentru Germania s-a putut în 1953, argumentează teoreticienii SYRIZA, nu vedem de ce nu s-ar putea și pentru Grecia.” Ideea pare nebunească, dar un mic amănunt s-ar putea să ajute ambițiile SYRIZA: la ora actuală, spre deosebire de 2010, majoritatea datoriei Greciei e deținută, în fond, de plătitorii de taxe din eurozonă. Vă mai aduceți aminte de neamțul ordonat și francezul economicos care au dat bani grecului pentru ca grecul să le dea banii înapoi? De data aceasta ei, cetățenii simpli ai Uniunii Europene, sunt principalii deținători ai datoriei grecilor pentru că toate pachetele de bailout de până acum au fost acordate pentru a-i scuti de pierderi pe bancheri și pentru a elibera băncile de povara datoriei grecești. Și cum practica ultimilor ani ne învață că atunci când a fost vorba de interesele cetățenilor guvernele nu au avut nici o problemă în a le trăda, nu e deloc exclus ca SYRIZA să aibă spațiu de negociere. Practic, dacă va ajunge să guverneze, SYRIZA nu va avea de ales și va face apel la cetățenii Europei – prin intermediul guvernelor lor – să îi scutească pe greci de datoria masivă contractată după 2010 pentru ca Grecia să-și plătească datoria de dinainte de 2010. Datoria oricum nu e sustenabilă, în Grecia fiind în plină desfășurare în acest moment o adevărată apocalipsă umanitară, care nu mai poate continua. Mai devreme sau mai târziu guvernele europene vor trebui să le spună cetățenilor lor că i-au nenorocit pe greci și că au pierdut banii propriilor plătitori de taxe doar ca să-i salveze pe bancheri. Momentul se apropie, oricât ar încerca unii să-l amâne.

În sfârșit, programul SYRIZA necesită cumva, de undeva, bani mai mulți decât are guvernul Greciei la dispoziție acum. De aceea e mai mult ca sigur că un guvern al SYRIZA va trebui cumva să ia taurul de coarne și să reglementeze situația oligarhilor. Se zice că în Grecia doar câteva persoane declară la fisc venituri de peste 700.000 de euro, dar conform unei liste pe care Christine Lagarde a înaintat-o guvernului grec în 2010, cu care guvernul de atunci nu a făcut nimic și care a devenit publică abia la finalul lui 2012 din inițiativa unui jurnalist exasperat de tărăganarea anchetei, peste 2.000 de persoane private aveau conturi bancare în Elveția. La data aceea scandalul a fost major, a generat și câteva tragedii (sinucideri), dar este neclar dacă până la urmă fiscul elen a utilizat cumva această listă, sau nu. [3] Se estimează că în jur de 200 de miliarde de euro ar fi ascunși în conturi din străinătate de oligarhii greci.
Preconizata luptă împotriva corupției ar putea fi unul dintre atuurile majore ale SYRIZA în vederea acceptării sale de către partenerii europeni. Până acum măsurile de austeritate au dat greș și pentru că veniturile estimate din taxe nu au fost așa de ridicate cum se anticipa, tocmai din cauza lipsei de colaborare a elitei grecești cu autoritățile locale. Iar această lipsă de colaborare a fost posibilă pentru că elita de afaceri și partidele-sistem formează de mai multe decenii un adevărat conglomerat. Poate că un guvern al unui partid proaspăt care nu are nimic de-a face cu oligarhii va putea să rezolve această problemă. Iar SYRIZA chiar nu are nimic de-a face cu oligarhii: ascensiunea din poziția de partid-„fringe” în cea de principal partid al opoziției a fost prea rapidă pentru ca oligarhii să apuce să-l infesteze cu oamenii lor. Pentru Grecia alegerile din 25 ianuarie s-ar putea să fie o șansă unică de a-și face cu adevărat curățenie în casă. Peste alți câțiva ani, dacă SYRIZA se va eterniza în poziția de partid principal al opoziției, cu avantajele de rigoare (mulți parlamentari, influență…) s-ar putea să fie prea târziu.

De ce este greu de crezut că SYRIZA va fi sprijinită de comuniști?
Chiar dacă va reuși să câștige alegerile cu procentul indicat de sondajele preliminarii (undeva în jur de 25-30%), beneficiind astfel de prima electorală de 50 de mandate suplimentare în parlamentul de la Atena, este o cvasi-certitudine că SYRIZA nu va reuși să ajungă la numărul de mandate necesar pentru a guverna monocolor, caz în care va avea nevoie de sprijinul politic al altor partide. Din păcate pentru ei situația este extrem de complicată pentru că pe stânga spectrului politic nu prea au cu cine să colaboreze.
PASOK – adică social-democrații – pe lângă faptul că fac parte din familia Social-Democrației europene (colegi cu PSD-ul nostru) sunt compromiși. Sub mandatul lor din 2009 au ieșit la iveală problemele Greciei și ei au sprijinit constant politicile de austeritate, făcând parte din coaliția ultimilor ani, alături de rivalii istorici.
DIMAR (Stânga Democratică) este un mic partid de stânga, care ar putea sau nu ar putea să reintre în parlament, și care s-a format printr-o secesiune de SYRIZA în 2010 cu scopul declarat de a sprijini guvernul PASOK și primele politici de austeritate. De altfel DIMAR a făcut parte din coaliția de guvernare până în vara lui 2013, când scandalul închiderii televiziunii publice de la Atena i-a determinat să iasă de la guvernare. Cooptarea DIMAR ar lăsa mult de dorit și ar enerva multă lume.
O posibilă coaliție ar putea fi făcută și cu Partidul Potami („Râul”), un nou partid de centru-stânga înființat în martie 2014 de un prezentator TV și care a luat la alegerile europene 6,6%.
Pragul electoral (3%) va fi cu siguranță trecut de Partidul Comunist Grec (KKE) care mizează de ani buni pe un electorat disciplinat, care își transmite de multe ori opțiunile comuniste pe linie de familie. Ca adversari ai austerității și ai diktatului european cooptarea unor comuniști într-un guvern de stânga ar fi cea mai bună garanție că guvernul și-ar face treaba pentru care a fost ales. Numai că aici e cea mai mare problemă a SYRIZEI. Deși par cea mai logică variantă de cooperare, comuniștii greci sunt pur și simplu inabordabili.

Privit cu atenție, KKE nu e nimic altceva decât o fosilă vie. Ideologic, comuniștii greci sunt blocați undeva în anii ’50-’60, înainte de ruptura cu Moscova a principalelor partide comuniste vest-europene. KKE este un partid marxist-leninist pe linie dură, brejneviană, respingând explicit orice tendință înnoitoare de tip eurocomunist (tratată cu dispreț drept „oportunism”, „social-democrație” etc.). În analizele produse de ei, actuala criză mondială este explicată în cel mai pur limbaj de lemn marxist-leninist ca fiind „o criză de supraproducție” (în condițiile în care în cursul acestei crize, spre deosebire de cea din ’29-’33, producția de bunuri materiale a continuat să crească în mod accelerat și principalul atelier de producție al lumii, China, nu doar că nu a dat faliment, dar a și devenit cea mai mare economie din lume). Ultima oară când au acceptat să participe la guvernare, în urmă cu 25 de ani, experiența s-a încheiat dezastruos pentru ei, ajungându-se la excluderi din partid și la plecarea membrilor sătui de dogmatismul irecuperabil al conducerii centrale și care aveau să participe mai târziu (prin diverse avataruri) chiar la formarea SYRIZA. De atunci, KKE refuză cu încăpățânare să participe la „administrarea ordinii capitaliste” ceea ce înseamnă că refuză să sprijine orice fel de guvern care nu are drept scop transformarea imediată a Greciei pe modelul Rusiei bolșevice de la 1917.
Pentru KKE Grecia, ca parte a Balcanilor, nu este altceva decât o placă turnantă a intereselor marilor imperii. De aceea situația din Grecia prefigurează un viitor război devastator, exact ca în anii ’30, probabil între NATO (America, mai precis) și Rusia. Nu are sens să încerci să administrezi ordinea capitalistă câtă vreme această ordine oricum se va prăbuși în câțiva ani ca urmare a acestui viitor presupus război. [4]
Tocmai de aceea KKE se manifestă ca un rival îndârjit pe plan intern al SYRIZEI și pe plan extern al Partidului Stânga Europeană (PSE, din care face parte SYRIZA). Pentru că atât SYRIZA cât și PSE (care este motorul din spatele grupului europarlamentar GUE-NGL, cu peste 50 de membri în parlamentul european) nu ar face altceva decât să prelungească „agonia europeană”, dându-le iluzii oamenilor simpli că ordinea capitalistă poate fi reformată în bine, în loc să stea deoparte și să aștepte ca totul să colapseze, pentru a putea declanșa apoi o glorioasă revoluție comunistă. Parlamentul European era singurul loc în care KKE mai colabora, reticent, cu PSE. Din vara lui 2014 au închis și această portiță, retrăgându-și membrii din grupul GUE/NGL pe fondul acelorași acuzații de „colaborare cu inamicul”, „oportunism” și „social-democrație”. Așa că pe plan internațional KKE preferă să se afilieze la o iluzorie Internațională Comunistă Europeană în care 80% dintre așa-zisele partide participante (inclusiv din România) nu sunt altceva decât niște grupuscule minore, fără nici un fel de relevanță politică în țările de proveniență. [5]
În sfârșit, soluțiile propuse de KKE pentru ieșirea din criză sunt cele la care ne-am putea aștepta de la un partid situat pe linia marxist-leninistă a moștenirii ideologice lăsată de URSS: ieșirea din UE și NATO, socializarea (naționalizarea) integrală fără compensare a mijloacelor de producție, refuzul plății datoriei externe, dictatura proletariatului, economie planificată.
În aceste condiții este greu de crezut că SYRIZA va beneficia în vreun fel de sprijinul parlamentar al KKE. E foarte probabil ca voturile celor 15-20 de parlamentari KKE să fie suficiente pentru a promova un guvern de stânga, numai că, așa cum se prezintă lucrurile la ora actuală, KKE va prefera mai degrabă să genereze haos și incertitudine decât să sprijine SYRIZA. Dacă ar sprijini SYRIZA ar însemna să-și încalce principiile după care s-au ghidat în ultimii 25 de ani. Pentru ei, ocazia de a refuza sprijinirea unui guvern al SYRIZA ar însemna un pas înainte pe calea „revoluționară” a transformării Greciei într-un paradis sovietic post-bolșevic.

Semnificația unui guvern SYRIZA și posibilele scenarii de viitor
În ciuda sondajelor din ultimele luni, care au dat constant SYRIZA cu 4-5% în fața partidului Noua Democrație (conservator, PPE) al premierului Samaras, premisele unui guvern de stânga în Grecia sunt destul de complicate și din cauza opoziției acelorași cercuri interne și internaționale care au impus Greciei măsurile sălbatice de austeritate. În luna mai SYRIZA a câștigat, într-adevăr, alegerile europene și a luat un scor bun la locale (așa cum am zis, SYRIZA e mai puternică în marile orașe, dar e dezavantajată de faptul că e mai prost organizată în insule și în mediul rural). Dar acum e vorba de altceva. Deja reîncep presiunile exercitate în 2012 asupra electoratului grec. Premierul Samaras s-a declarat recent foarte încrezător că Noua Democrație va câștiga alegerile și că grecii vor respinge „populismul și demagogia” adversarilor, care, dacă ar ajunge la putere, ar provoca scoaterea Greciei din eurozonă și din UE. Nici la ora actuală, nici în 2012 nu se punea la modul serios problema în acest fel, dar propaganda poate funcționa în continuare. În replică, Tsipras l-a acuzat pe Samaras că vrea să reînvie niște zombi.
Fostul prim-ministru Papandreou a înființat chiar la începutul lui 2015 un nou partid de stânga, cu scopul mai mult decât transparent de a rupe din electoratul SYRIZA (deși e mult mai probabil să îngroape definitiv PASOK, care ar putea cădea sub pragul electoral).
Pe „surse” au început să circule diverse scenarii apocaliptice. Un investitor a lăsat să se înțeleagă după o discuție de la Londra cu Yannis Millios și Giorgos Stathakis că un guvern SYRIZA va fi „mai rău decât dacă vin comuniștii”. Apocalipsa va însemna o mulțime de „bank run”-uri, transferuri masive de capital din băncile grecești în bănci din străinătate, fuga tuturor investitorilor, haos generalizat [6]. Prestigiosul cotidian economic german Handelsblatt a și publicat un articol care prezintă „cele mai aberante propuneri ale SYRIZA” [7]. Prima fiind chiar cerința de a se reduce cu 70% datoria Greciei. Pentru că ar însemna de fapt un faliment al statului elen și pentru că ar veni inevitabila apocalipsă (lucru complet fals, din motivele prezentate mai sus: pe de o parte istericele „piețe” nu mai dețin decât o mică parte a datoriei și pe de altă parte se poate negocia nu neapărat „iertarea” de datorii, ci și extinderea termenelor de plată). Tot „pe surse”, și la scurt timp după declarațiile optimiste ale lui Samaras, Der Spiegel a lăsat de înțeles că guvernul german nu ar avea nimic împotrivă dacă Grecia ar ieși din eurozonă [8]. Știrea a făcut înconjurul Europei fiind de fapt un simplu zvon care îl ajută în mod direct pe Samaras, întrucât pare să-i dea dreptate. Ieșirea din eurozonă nu este o opțiune reală nici măcar acum, din aceleași motive pentru care nu ar fi fost o opțiune serioasă nici în urmă cu 3-4 ani: ar șubrezi încrederea în toate guvernele din eurozonă, ar urma prăbușiri ale băncilor din toată Europa, retrageri masive de capital, s-ar da peste cap toate planurile Băncii Centrale Europene (care urmărește pentru acest an un „quantitative easing” pe model american) etc. Alți politicieni europeni, de pildă Juncker sau, la noi, europarlamentarul Cristian Preda, susțin deschis că le repugnă ideea unui guvern al „extremiștilor” din SYRIZA chiar dacă poporul grec ar prefera să-l aleagă în mod democratic, și s-au exprimat public în acest sens.
Strategia de comunicare a SYRIZA se bazează foarte mult pe partenerii din PSE. Atât Tsipras cât și oamenii săi din linia a 2-a nu uită să precizeze cu fiecare prilej că SYRIZA nu reprezintă câtuși de puțin o excepție în Europa. În sondajele de opinie din Spania conduce „Podemos” și în Irlanda „Sinn Fein”. Dacă viitoarele guverne din Spania și Irlanda vor fi dominate de aceste formațiuni ale stângii radicale e de așteptat așadar ca aștepările privitoare la anularea datoriei să nu fie chiar așa de absurde, și cauza Greciei să găsească susținători. În plus, partidele din PSE sau apropiate de PSE ocupă poziții parlamentare importante în multe alte țări europene: Germania, Olanda, Cehia etc.
Marea întrebare rămâne cea legată de bani. Poate că SYRIZA îi va convinge pe greci că nu se va găsi într-o poziție izolată pe scena europeană, singură împotriva Germaniei. Poate îi va convinge și că nu va risca ieșirea din UE sau din eurozonă (două absurdități). Dar rămân în continuare obscure sursele de finanțare ale proiectelor sociale pe care dorește să le implementeze. Propunerile susținute oficial sunt pur și simplu neserioase. Se mizează pe o creștere a colectării taxelor și pe sprijinul necondiționat al Băncii Centrale Europene în condițiile dorite de SYRIZA, și oficialii SYRIZA repetă imperturbabil aceste lucruri ori de câte ori sunt rugați să-și detalieze strategia fiscală. Neoficial, un indiciu important s-ar putea să găsim în comportamentul guvernului cipriot al AKEL (colegi de PSE cu SYRIZA) din toamna lui 2012. În acel moment, pentru a evita intrarea sub influența nefastă a „troicii”, așa cum pățise Grecia în 2010, guvernul cipriot a negociat în paralel un împrumut și cu Rusia. Ciprioții au putut astfel să obțină condiții mult mai favorabile de „salvare” de la autoritățile UE, care au făcut tot posibilul la acea vreme să țină Rusia departe de posibilitatea de a exercita vreo influență politică în interiorul unui stat UE, oricât de mic și / sau periferic. Pe modelul cipriot SYRIZA ar putea deschide negocieri cu niște parteneri care nu sunt pe placul UE, de pildă cu China. Dar acest lucru nu poate fi spus acum, în campanie electorală, fără să riște declanșarea unui scandal și a unui nou val de isterie din partea conservatorilor și a susținătorilor politicilor de austeritate.
Cert este că poziția SYRIZA nu e câtuși de puțin așa de absurdă cum lasă de înțeles adversarii, și nu e deloc adevărat că „nu există alternativă” la austeritate. Dimpotrivă, există alternativă, și tocmai de aceea se tem adversarii lor politici din Grecia, dar și din Europa: că odată cu câștigarea guvernării de către SYRIZA minciuna pe care s-a bazat atâția ani strategia de „salvare” a Europei va ieși la iveală și cineva va trebui să dea socoteală. Au fost salvate doar băncile, pătura oligarhică, cercurile financiare și speculative, printr-un transfer net de bogăție dinspre păturile sărace și clasa mijlocie către ele. Corectarea deficitelor guvernamentale s-a făcut de fapt cu prețul reducerii cheltuielilor sociale, al luptei violente împotriva drepturilor muncitorilor și a punerii în pericol a democrației. Rezultatul practic la care asistăm azi e afundarea Europei în criză socială și șubrezirea inutilă a relațiilor cu Rusia (și implicit cu blocul BRICS) din disperarea de a găsi un nou debușeu economic prin atragerea în sfera proprie de influență a Ucrainei. Un guvern al SYRIZA ar putea pune punct acestei stări de fapt, deși este de așteptat să aibă de înfruntat în primele luni o opoziție feroce, un adevărat „euromaidan” financiar.

[1] La începutul crizei băncile franceze dețineau 67 de miliarde de euro din datoria Greciei și cele germane 38 de miliarde.
[2] Agenda de la Salonic
[3] Scandalul provocat de Lista Lagarde
[4] Doctrina KKE privitoare la războiul ce va să vină
[5] KKE despre SYRIZA
[6] Conferința celor doi economiști ai SYRIZA ar fi fost axată pe subiectele de aici
[7] handelsblatt.com/syriza-buendnis-die-schraegsten-forderungen-der-griechischen
[8] stiripesurse.ro/merkel-este-gata-sa-accepte-o-masura-istorica

Surse utilizate:

Publicat în 6. Putem? | Etichetat , , , , , , | Lasă un comentariu