Proiect de Țară

Proiectul  platformei-program

1. INTRODUCERE: TRAGEDIA ROMÂNIEI

2. ECONOMIA CIVICĂ

2.1. Ce este economia civică? Termeni.

2.2. Principalele diferențe dintre economia civică și neoliberalism

2.3. Dezvoltarea durabilă şi producţia la scară mică

2.4. Principalele obiective ale  economiei civice

2.5. Câteva linii directoare ale strategiei economice

3. HRANA ȘI MEDIUL

            3.1. Pledoarie pentru hrană sănătoasă

            3.2. Pledoarie pentru agricultura tradițională

            3.3. Pledoarie pentru naționalismul verde

4. FAMILIA

5. SOCIETATEA CA O SIMFONIE PLURIPERSONALĂ

6. Manifestul STĂPÂNI LA NOI ACASĂ

Propunere semnată de – Dr. Ovidiu Hurduzeu & Dr. Mihaela Fîrşirotu

1. TRAGEDIA ROMÂNIEI

La douăzeci de ani de la schimbările din 1989, România este o ţară devastată. Activele au fost înstrăinate aproape total, industria a fost pusă pe butuci, datoria externă creşte periculos. Cleptocraţia autohtonă şi-a însuşit o bună parte din avuţia naţională.

Statul, ros de corupţie, birocraţie, incompetenţă şi neputinţă, cedează ruşinos în faţa capitalului speculativ şi a „rechinilor“ deghizaţi în „investitori strategici“. La nivelul administraţiei locale domnesc haosul, ineficienţa,  în timp ce aparatul central supradimensionat este din ce în ce mai greu de finanţat. Au fost ignorate in mod flagrant fundamentele sociale şi etice ale dezvoltării durabile. Au fost călcate în picioare  tradițiile strămoșești;  nesimțirea consumeristă  a înlocuit discernământul, cumpătarea și smerenia. Domenii cu care altădată ne mândream, de la cercetare şi învăţământ până la sport şi cultură înregistrează regrese catastrofale. A fost  răvășită  familia traditională românească. Nu s-a investit nimic spre beneficiul generaţiilor viitoare.

În loc să fie gospodărită cu chibzuială, România este  exploatată cu nesăbuinţă.  S-a uitat că resursele naturale, odată risipite, sunt  imposibil de recuperat iar chipul omului, odata desfigurat, își pierde posibilitatea de a se deschide către aproape în duh de adevăr și libertate.

Prea mulţi dintre cetăţenii României şi-au pierdut încrederea în ţara în care trăiesc, în aproapele lor şi chiar în ei înşişi. Asistăm la o profundă criză de identitate şi la o derivă existenţială, datorate pierderii speranţelor şi a reperelor morale. Pe zi ce trece creşte numărul celor cărora nu le mai pasă de trecutul şi tradiţiile ţării lor, care îşi neagă rădăcinile, nu-şi găsesc rostul şi temeiul în România actuală şi se dezinteresează de viitorul ei. Prea mulţi dintre compatrioţii noştri „se descurcă“ alegând soluţii facile, satisfacţii personale imediate. În felul acesta rezolvarea problemelor reale este mereu amânată, ducând la o agravare continuă a situaţiei.

Criza ca oportunitate: schimbarea paradigmei economice şi culturale

Criza actuală nu este o simplă criză de creştere, după a cărei depăşire ne vom putea întoarce, uşuraţi, la vechile obiceiuri. Criza actuală este una de sistem, marcând sfârşitul unui model de economie şi de societate: capitalismul neoliberal bazat pe practici monopoliste şi financiar-speculative, sprijinit de o cultură a excesului şi hiperindividualismului. Nu vom putea, însă, ieşi cu adevărat din criză decât după ce ne va fi clar modelul de economie şi, în plan mai larg, de societate a viitorului. Fără un model  de dezvoltare sustenabilă si o reîntregire spirituală a neamului nostru nu vom ieşi cu adevărat din criză, pentru că vom reveni iar şi iar în mediul toxic care a declanşat-o.

În România, ordinea economică şi politică postcomunistă s-a construit amatoristic, în afara unei arhitecturi morale şi în lipsa unor standarde riguroase de competenţă. Au fost încălcate atât normele tradiţionale ale chibzuinţei româneşti, cât şi fundamentele economiei şi politicii dintr-un stat civilizat, dreptatea şi profesionalismul. Pentru a contracara entropia resurselor economice şi sociale, epuizarea ultimelor rezerve de energie şi de optimism, pentru a opri distrugerea valorilor şi a tradiţiilor noastre sănătoase, pentru a reface solidaritatea natională, se impun măsuri hotărâte. Acum, când un sistem falimentar chiar a dat faliment, avem o şansă istorică să schimbăm paradigma.

Sintagma „schimbarea paradigmei“ implică:

1# schimbarea radicală a termenilor în care au loc dezbaterile privitoare la economie în România;

2# adoptarea unor practici economice şi sociale bazate pe dezvoltarea durabilă;

3# strategii distributiste de diseminare a proprietăţii productive, cu rădăcini în gândirea socio-economică a lui Virgil Madgearu, Ion Mihalache, G.K. Chesterton şi Hilaire Belloc, dar adaptate noului capitalism sustenabil practicat  deja în ţările occidentale avansate (SUA, Marea Britanie, Danemarca, Canada, cu precădere în regiunea Quebec etc.).

„A schimba paradigma” impune coagularea unei a treia forțe menită  să refacă țara devastată de actiunea conjugată a „capitalismul cleptocratic“ autohton şi a „capitalismul dezastrelor” de sorginte neoliberală.

Nu păşim în necunoscut, nici nu o luăm din nou pe drumul utopiei şi al experimentului; păşim pe calea sigură a competenţei şi a omeniei, a întrajutorării şi a reciprocităţii, cu un obiectiv clar în faţă: propăşirea ţării şi împlinirea omului ca persoană în toate laturile vieţii sociale şi economice. Vrem o Românie verde, integră si prosperă.

2. ECONOMIA CIVICĂ,  O ECONOMIE  A PROPRIETARILOR.

Să ne întoarcem acasă!  Să fim stăpâni în casa noastră! Să fim proprietari chibzuiți ai resurselor naturale și energetice, proprietari  ai pământului și pădurilor noastre, proprietari ai întreprinderilor mici, mijlocii si mari.

2.1. Ce este economia civică? Termeni.

„A treia Forță. România profundă” promovează economia civicăEconomie civică, economie distributist-personalistă sau distributism sunt diferite nume pentru un mod, al treilea, diferit şi de „capitalismul dezastrelor” și de socialism, de organizare şi dezvoltare a societăţii, cu accent pe binele comun şi nu pe profitul obţinut oricum, pe altruism şi nu pe egoism, pe cooperare şi nu pe competiţia nesănătoasă, pe dreptate şi echitate socială şi nu pe injustiţie şi inegalitate. Numele de distributism nu trimite la „distribuirea bunăstării/bogăţiei“ din modelele socialiste, ci propune o cât mai largă distribuire a proprietăţii productive. Câțiva termeni apar frecvent în discuțiile privitoare la economia civică: persoană, binele comun, comunitate, proprietate,  mutualizare, piață liberă.

Persoana. Economia civică implică  un mod de viaţă, o existenţă concretă care acordă prioritate omului ca persoană şi relaţiei „faţă către faţă“ dintre persoane aflate în comuniune. Termenul „persoană“ îşi are echivalentul îndepărtat în grecul prosopon care înseamnă “sunt în faţă către cineva”, “sunt în faţa cuiva”. Persoana, spre deosebire de „individul atomizat“, are ca fundament intersubiectivitatea. Într-o ordine distributistă, avantajul fiecăruia se realizează „împreună“ cu al altora, şi nu „împotriva“ lor, cum se întâmplă în cazul bunului privat, nici făcând abstracţie de el, ca în cazul bunului public.

Binele comun. Prin „binele comun“ înţelegem răspândirea cât mai largă a bunurilor comune, materiale, spirituale, precum şi a idealurilor comune, care produc propăşirea fiecarui membru în calitatea sa de persoană. Binele comun nu se situează niciodată în afara comunităţii de persoane; el nu poate fi prilej de bucurie pentru unii şi de tristeţe pentru alţii, el nu poate fi adjudecat de unele persoane în defavoarea altora. Dacă individul atomizat se situează în afara relaţiei personale, înlocuită uneori de erzaţul relaţiei contractuale şi clientelare, şi vrea la fiecare pas să-şi impună voinţa individuală, persoana caută să se cureţe de rezistenţele egocentrice în vederea propăşirii binelui comun. Împlinirea personală implică o autodepăşire, o ieşire din autosuficienţa mentală (ignoranţă, conformism, închistare intelectuală, pasivitate) şi din autarhia sufletească (egoism, pasivitate, indiferenţă, cinism) pentru a întemeia noi posibilităţi împlinitoare. Faptul de a fi împreună, faţă către faţă cu semenii mei, nu este un impediment în calea realizării mele personale, autonomia mea se întăreşte, nu se diminuează, în cadrul unor relaţii de încredere, colaborare, solidaritate şi dragoste dezinteresată.

Comunitatea nu este un agregat de indivizi singuratici. Nici nu include toate relaţiile posibile cu toţi locuitorii globului. A te situa în relaţie personală, faţă către faţă cu aproapele tău înseamnă să împarţi cu aproapele darul unei comunităţi unice, cu graniţe bine definite, o comunitate organică, în care te bucuri de o istorie, limbă, tradiţie şi legi comune. Fiecare neam este încarnat într-o istorie, un loc şi o prezenţă reală şi are nevoie de modul său specific de existenţă personală. Precum persoana unică şi neasemuită, şi comunitatea de persoane nu se închide niciodată într-o cochilie, ci îşi doreşte să se depăşească pe sine printr-o deschidere spre alte comunităţi. Nici „depăşirea de sine“, nici „deschiderea“ nu înseamnă însă permeabilitate totală, ci selecţie. În comunităţile de tip personalist-distributist, degajate de elementele anti sau impersonale domină relaţiile mutuale. Fiecare pierde dacă ceilalţi pierd, fiecare câştigă atunci când toti ceilalţi câştigă. Fiecare se simte acasă, într-o familie extinsă. Idealul economiei civice este cel al simfoniei pluripersonale în care fiecare persoană interpretează partitura sa, fiecare aducând o contribuţie concretă, fiecare beneficiind de aportul celorlalţi semeni ai săi.

Proprietatea nu desemnează o proprietate abstractă concretizată, să spunem, în „acţiuni“, în equity instruments sau alte scheme speculative; în contextul economiei civice, acest termen desemnează „proprietatea productivă“, posesiunea fizică şi folosirea concretă a pământului, uneltelor şi cunoştinţelor. „Proprietate productivă“ este considerat şi capitalul real, fizic, capabil să producă în mod responsabil şi sustenabil. Economia civică presupune răspândirea largă a „proprietăţii productive“, ceea ce conduce la pieţe libere şi la dezvoltarea conştiinţei profesionale şi a responsabilităţii cetăţeneşti.

Mutualizare este un termen folosit frecvent în noile economii civice pentru a desemna organizarea sau convertirea unei întreprinderi comerciale într-o formă care să permită controlarea ei de către angajaţi şi clienţi, care devin acţionari direcţi (stakeholders). Economia civica este un sistem de micro-proprietățiIntr-un sistem distributist, vor fi predominante atelierele, firmele de familie si micile gospodării si ferme agricole; în cazul entităților mari, cum ar fi căile ferate, utilitățile publice sau băncile, acestea vor fi “mutualizate”.

Trebuie însă precizat că  economia civică nu este  exclusivistă ci mixtă, în sensul că nu toată economia va trebui să fie alcătuită doar din firme mari şi trusturi multinaţionale sau numai din firme mici şi din asociaţii de tip cooperatist. Va exista un sector de stat în economie, vor exista firme mari, autohtone, străine şi multinaţionale. Există şi vor exista oameni care vor prefera să fie salariaţi – în sectorul public sau privat. Sperăm ca, prin forţa exemplului oferit de firmele mici şi de cooperative, tot mai mulți salariați să devină proprietari-producători.

Piață liberă. Economia civică îşi propune să asigure stabilitatea, echilibrul şi sustenabilitatea economică prin mijloacele pieţei libere. Prin „piaţă liberă“,  înţelegem o piaţă competitivă care este stabilă şi sustenabilă datorită faptului că proprietatea productivă este larg răspândită în societate. Aceasta înseamnă că producţia oricărei mărfi este răspândită într-un număr de firme mici şi mijlocii suficient de mare pentru ca nici una să nu aibă puterea de a stabili sau influenţa arbitrar preţurile. Toate „acceptă“ preţurile şi nu le „impun“. Precondiţia „numărului vast de firme“ este un fundament al teoriei economice clasice, încălcat prea adesea în economiile lumii de azi.

O piaţă cu adevărat liberă combină logica profitului cu beneficiile sociale. În modelul „capitalismului sălbatic“ este perfect valabil să fii interesat de maximizarea profitului fără să ţii cont de consecinţele sociale ale goanei după bani şi putere. Economia civică  este o economie participativă, în care profitul este realizat în cadrul unui model de responsabilitate socială.

2.2. Principalele diferențe dintre economia civică și neoliberalism

Economia civică presupune dezvoltarea durabilă şi activităţile sustenabile, pentru că sunt pornite şi organizate la nivel local şi calibrate la scară umană. Neoliberalismul/neoconservatorismul predică subsidiaritatea, dar sfârşeşte ca şi socialismul: reduce pluralitatea, centralizează şi concentrează la vârf capitalul, oportunitățile, deciziile şi beneficiile. (diviziunea dintre neoconservatorism şi neoliberalism este falsă, căci încearcă să stabilească diferenţe acolo unde ele nu există). Economia civică promovează vecinătatea; legată prin multiple legături organice de comunitate, este realistă şi chibzuită.

Precum marxismul, neoliberalismul este utopic şi milenarist, idolatrizează o ficţiune transcendentă, aşa-numita „piaţă liberă globală“, menită să amalgameze toate particularităţile regionale şi naţionale în spaţii fluide şi omogene. Neoliberalismul se adresează „omului nou“, acel homo oeconomicus care  l-a înlocuit pe homo sovieticus. Acesta este individul fragmentat şi izolat ce-şi urmăreşte doar propriile scopuri. Obţinut prin inginerie economică şi socială, el funcţionează în chip de unealtă. Homo oeconomicus este mijloc pentru realizarea unor agende politice sau economice. Considerat „resursă umană“, el este exploatat ca marfă sau ca sursă de profit. Combinând spiritul troţkist al „revoluţiei permanente“ cu individualismul exacerbat, neoliberalismul/neoconservatorismul şi ideologiile neomarxiste promovează mereu „distrugerea creatoare“ în viaţa economică şi socială. („Distrugerea creatoare este celălalt nume al nostru, pe care îl folosim atât în plan intern cât şi în afara graniţelor. Dărâmăm vechea ordine în fiecare zi, din lumea afacerilor şi până în cea a ştiinţei, literaturii, artei, arhitecturii, din domeniul cinematografiei până în cel al politicii şi justiţiei“, declara neoconservatorul Michael Ledeen.) „Distrugerea creatoare“ decimează tradiţiile, comunităţile organice, asocierile locale – There is no such thing as society (Societatea nu există), spunea Margaret Thatcher – şi creează o societate atomizată şi instabilă, dominată de tensiuni sociale şi de relaţii conflictuale.

Economia civică aplică în toate domeniile principiul antropologic fundamental al omului ca persoană. Ea urmăreşte respectarea demnităţii şi autonomiei cetăţenilor în toate laturile vieţii sociale, de la alocaţia pentru nou-născuţi până la asigurarea unui venit drept. Economia civică înlocuieşte „distrugerea creatoare“, pusă în scopul unui progres nesustenabil, prin dezvoltarea cu adevărat durabilă; relaţiile violente şi conflictuale cu cele de cooperare şi întrajutorare, individualismul exacerbat, care absolutizează drepturile individuale şi pornirile egoiste, prin personalismul de sorginte creștină, în care interesul personal este urmărit cu responsabilitate şi armonizat cu cel al comunităţii.

Neoliberalismul este o „economie utopică“ (John Cassidy). În schimb, în forme mai mult sau mai puţin asemănătoare, economia civică a funcţionat în trecutul nostru, un exemplu ni-l oferă cooperativele interbelice ale ţărăniştilor lui Ion Mihalache şi funcţionează, înfloritoare, în diferite colţuri ale lumii. Să amintim doar câteva exemple:

1# Remarcabila economie civică pe principii distributiste a cooperativelor Mondragón din Ţara Bascilor, cu cei 100.000 de lucrători-proprietari şi 50 de ani de activitate încununată de succes;

2# Economia civică a Emiliei-Romagna, unde 40% din PIB provine de la firmele ce funcţionează în sistem partenerial şi asociativ;

3# Cele 15.000 de mici întreprinderi din Toscana, cu mai puțin de cinci lucrători fiecare, unite într-o reţea flexibilă de producţie, care fabrică ţesături pentru industria internaţională a modei;

4# Succesul ESOP-urilor americane, al programelor de microcreditare din întreaga lume (cea mai cunoscută instituţie de microfinanţare pe principii distributiste fiind Grameen Bank);

5# Sistemul cooperatist de distribuire a energiei electrice în zonele rurale ale Statelor Unite, zone considerate nerentabile şi deci neinteresante pentru marile companii;

6# Programul „pământ pentru ţărani“ al Taiwanului, care, urmând o strategie distributistă, a reuşit într-o singură generaţie să scoată ţara din sărăcie lucie şi să o aducă la nivelul unei puteri de prim rang.

În planul ideilor, modelul economiei civice poate să înfrunte cu succes cele mai bune teorii pe care le oferă neoliberalii/neoconservatorii şi socialiştii. În planul realităţii, neoliberalismul a mers din eşec în eşec  în timp ce economia civică a mers din triumf în triumf. A făcut-o însă fără emfază, cu smerenie, dezvoltându-se organic şi chibzuit.

Modelul neoliberal, adoptat de toate partidele care s-au succedat la conducerea României, este instrumentul ideologic și economic menit să transforme România într-o colonie economica și într-un paradis al  „crony capitalism”-ului (capitalismul escrocilor). Într-un mod radical diferit, economia civică promovează cu asiduitate valorile naţionale româneşti şi reorientează sistemul educaţional către acestea şi către o remoralizare și reprofesionalizare a societăţii. Dezvoltarea unei perspective româneşti şi a unor puncte de vedere proprii şi pozitive asupra societăţii, economiei, istoriei poporului român şi relaţiilor internaţionale, începând cu cele din aria geografică imediată, nu poate fi decât benefică într-un mediu global în care sursa valorii economice contează. Mai mult, economia civică duce la întărirea coloanei vertebrale în relaţiile cu partenerii internaţionali, organizaţiile şi forurile din care România face parte.

Distributismul (economia civică), răspândirea largă a proprietăţii productive, nu este o „invenție naționalistă”, un fel de dacism economic. În diferitele sale variante,  a fost și este un motor al bunăstării în lumea occidentală. De pildă, distributismul este parte integrantă a tradiţiei antreprenoriale americane, a republicii micilor proprietari, stabilită de Thomas Jefferson şi James Madison la începutul veacului al XIX-lea. Timp de două sute de ani micile afaceri au fost o primă sursă de bunăstare în Statele Unite. Tot ceea ce este caracteristic şi fermecător în cultura europeană se datoreşte supravieţuirii unei economii la dimensiuni umane. Până în 1950 chiar şi centralizata Franţă a fost o societate formată din mici ferme şi ateliere. România interbelică era un regat respectat şi admirat al micilor proprietari.

Procesul de „distrugere creatoare“ a afacerilor mici şi independente, de înlocuire a micilor firme de către marile lanţuri sau concernele transnaţionale nu a fost nici „firesc“, nici „sănătos“, aşa cum vor să ne convingă susţinătorii utopiei neoliberale. A fost consecinţa neprevăzută şi nedorită a mecanismului „dereglementărilor“ și a „relaxării” legilor antimonopol. S-au acceptat consolidările monopoliste în credinţa că ele vor duce la „bunăstarea consumatorului“ deoarece se vor livra bunuri mai ieftine. După numai o generaţie, o astfel de abordare a dat naştere în SUA la o criză economică fără precedent, la cea mai mare concentrare a puterii economice de la J.P. Morgan şi J.D. Rockfeller încoace, la pierderea unor întregi sectoare industriale şi a milioane de locuri de muncă bine plătite, la stagnarea salariilor (nu au mai crescut în termeni reali din 1970), la invadarea pieţei americane cu produse „made in China“ din ce în ce mai proaste şi mai scumpe. În  ţări precum România situaţia este şi mai dramatică.

2.3. Dezvoltarea durabilă şi producţia la scară mică

Este greşită teza marxistă potrivit căreia doar producţia de scară asigură obţinerea unui nivel de trai ridicat. Mica proprietate productivă, producătorul mic şi mijlociu creează o economie locală sustenabilă şi diversificată. Producţia la scară mică este ideală din punct de vedere economic întrucât asigură:

1# armonizarea cererii cu oferta;

2# a producţiei cu consumul;

3# protecţie împotriva ciclurilor economice şi fluctuaţiilor extreme ale preţurilor;

4# un progres organic, nespectaculos dar continuu, sustenabil.

În general, mica firmă este mai inovativă şi mai eficientă decât marea corporaţie – operează cu costuri mai reduse, iar veniturile ei sunt curate şi nete, în vreme ce corporaţia iroseşte resurse umane, materiale şi financiare. Inconvenientele din trecut ale firmelor mici sunt în mare parte anulate în societatea informaţională, care asigură accesul generalizat la cunoaştere şi documentare.

Producţia la scară mică este ideală şi din punctul de vedere al solidarităţii deoarece:

1# are rădăcini adânci în comunitate;

2# foloseşte preponderant resurse locale şi se preocupă de mediul înconjurător;

3# beneficiul, profitul rămâne pe loc, în comunitate, finanţând dezvoltarea.

O comunitate în cadrul căreia prosperă firmele de familie sau asocierile (cooperativele) locale este una lipsită de asperităţi sociale, nivelul de trai este relativ egal iar membrii ei vor împărtăşi valori similare – solidaritatea însemnând cooperare în atingerea unor scopuri comune dar şi a unor obiective proprii. Răspândirea cât mai largă a proprietăţii productive şi a condiţiei de întreprinzător este condiţia primordială pentru ca producţia la scară mică să devină un motor al dezvoltării durabile, precum în regiunea Emilia-Romagna din Italia.

În lumea occidentală se iau măsuri radicale pentru restaurarea „republicii micilor proprietari“ şi trecerea la un nou model economic. De exemplu, Administraţia Obama a iniţiat un fond de 30 de miliarde de dolari pentru băncile din comunităţi dispuse să împrumute micii întreprinzători, în efortul de a crea noi locuri de muncă şi a ajuta economia încă fragilă; cu sprijin federal s-a demarat un proiect-pilot, „modelul Cleveland“, o asociaţie de cooperative pe model Mondragón. Deşi organizarea iniţială este de tip top-down, ea a stârnit admiraţia lumii cooperatiste din SUA şi poate fi un model pentru România, unde iniţiative de organizare cooperatistă „la firul ierbii“ sunt puţin probabile, pentru început, pe scară largă; United Steeworkers, cel mai mare sindicat din SUA, a încheiat o înţelegere cu cooperativele Mondragón pentru înfiinţarea de cooperative în sectorul metalurgic din SUA şi Canada. Acestea sunt doar câteva iniţiative majore din SUA din ultimul an.

2.4. Principalele obiective ale  economiei civice

1# Respectarea demnității persoanei în toate laturile vieţii sociale şi economice. Economia civică  implică echilibrarea societăţii şi a economiei în spiritul unui trai demn şi drept şi al unei societăţi organice. Ţelul ei este dezvoltarea unor persoane libere şi a unui popor încrezător în capacităţile sale. Pentru aceasta este nevoie ca principiul omului ca persoană şi nu ca „resursă umană“ să guverneze toate domeniile vieţii economice, sociale, politice. Economia civică  urmăreşte respectarea demnităţii persoanei în toate laturile vieţii sociale şi economice, de la alocaţia pentru nou-născuţi până la pensie, de la educaţie până la îngrijirea sănătăţii. Bunăstarea este privită prin prisma sănătăţii organismului social, sănătate afectată de concentrarea capitalului şi, în consecinţă, a puterii, precum şi de nedreptate în distribuirea produsului muncii.

Economia civică (distributistă)  este un sistem de practici economice în care proprietatea este folosită în primul rând pentru producerea de bunuri și servicii necesare care servesc persoana-în-comunitate. O gospodărie tărănească trebuie să producă hrană iar tăranul să fie un producător agricol și nu cel care urmărește doar sa-și vândă cât mai repede pământul dezvoltatorilor. O fabrică trebuie să reziste pe piață prin producerea eficientă de  bunuri reale nicidecum  din vinderea activelor unor  fonduri  speculative sau unei mari corporatii care o va inchide si vinde bucată cu bucată. O bancă trebuie să finanțeze activitatea productivă și nu schemele speculative. Privit din perspectivă distributistă, între micul editor,  micul librar și  speculantul la bursă exista o imensă diferență.  Primii creează valoare pentru ei înșiși, familiile lor si comunitate în timp ce speculantul nu face decat sa “extragă” valoare fără sa creeze nimic în loc. Economia civică privilegiază în mod net investițiile productive în folosul persoanei-în-comunitate și descurajează, prin toate mijloacele legale, investițiile speculative care sifonează bogăția creată de alții sau de natură (cazul Roșia Montană). Astfel se produc nu numai bunuri materiale necesare unui trai prosper, ci și un bun intangibil pentru supraviețuirea comunității: stabilitatea socială.

2# Puterea economică în mâinile a câtor mai mulți  proprietari-producători. Ne opunem cu hotărâre deplasării  puterii economice de la nivelul persoanei la cel al marilor organizații impersonale (stat,  corporații) sau al  oligarhiei unde are loc o uriașă  concentrare a capitalului și a proprietății. Ca obiectiv strategic, un viitor stat distributist-personalist îsi va propune fixarea condițiilor necesare  să coboare puterea și să o răspândească la nivelul micului proprietar-producător, pilonul societății, de a cărui bunăstare depinde întregul edificiu social. Este un obiectiv care necesită o actiune hotărâtă în plan legislativ, financiar, al educației instituțiilor de stat și a schimbării mentalității.

3# Întărirea comunităților organice. O economie civică îsi propune să întărească acele  comunități situate cât mai aproape de persoană, în primul rând familia si comunitatea locală, care trebuie sa fie în mare parte auto-suficiente și capabile să se guverneze singure.

„A Treia Forță. România profundă˝ consideră că proprietatea, subsidiaritatea şi sustenabilitatea sunt fundamentele pe care se poate clădi o astfel de economie personalistă.

4# O reală autonomie economică a persoanei prin răspândirea largă a proprietății productive. În acord cu principiul proprietăţii, distributiştii promovează deţinerea de mijloace de producţie de cât mai mulţi membri ai societăţii, asigurând astfel condiţiile pentru o reală autonomie economică a persoanei, şi pentru bunăstare. Micile proprietăţi productive şi  micii producători conduc la îmbunătațirea gradului de ocupare a forței de muncă nu prin îngroșarea numărului bugetarilor sau al salariaților de la firmele multinationale ci prin încurajarea formelor asociative și a IMM-urilor. În toate economiile avansate sectorul IMM-urilor înregistrează cel mai mare număr de angajați.

5# Încurajarea localului şi descentralizarea deciziei. În acord cu principiul subsidiarităţii, „A treia forță. România profundă”  încurajeaza localul şi descentralizarea deciziei, mutând centrul de greutate dinspre guvernul central spre comunităţile locale, încurajând diversitatea în unitate – o singură naţiune, o multitudine de comunităţi, milioane de persoane.

6# Modelele şi iniţiativele asociative şi cooperatiste, inclusiv formele de tipul “employee-owned companies˝ şi cooperatiste. În acord cu principiul solidarităţii, promovăm modelele şi iniţiativele asociative şi cooperatiste, (inclusiv formele de tipul “employee-owned companies˝) şi cooperatiste mutând centrul de greutate al vieţii economice şi sociale dinspre indivizii şi entităţile aflate într-o concurenţă distructivă spre persoane care cooperează în reţea sau în diferite forme de asociere, urmărind scopuri comune – bunăstarea fiind numai unul dintre ele. Tot în interesul solidarităţii sociale, „distributismul nu ezită să proclame ca obiectiv final stabilirea unor limite legale care să împiedice acumularea proprietăţii în mâinile câtorva. Astfel de limite sunt în interesul unei societăţi al cărei sistem economic ar fi orientat către producerea de obiecte şi servicii menite să satisfacă nevoile reale ale omului“ (Thomas Storck, Un nou drum pentru economie?).

7# Proiecte sustenabile. În acord cu principiul sustenabilităţii,  încurajăm exclusiv proiectele de dezvoltare şi politicile publice care nu presupun epuizarea resurselor şi degradarea mediului, ci contribuie la ridicarea calităţii vieţii şi oferă garanţii că nu văduvesc generaţiile viitoare de posibilitatea dezvoltării. Acest principiu are implicatii nemijlocite în privinţa contracarării entropiei resurselor şi a creşterii economice pe baze durabile, datorită faptului că nici munca, nici capitalul nu pot suplini resursele consumate sau risipite.

8# Salariu echitabil. Întruct lucrătorul este o persoană, el nu poate fi tratat ca o marfă, ca o „resursă umană“ sau ca un sclav. Acolo unde există forţă de lucru salarială, „A Treia Forță. România profundă˝ militează pentru un salariu echitabil şi o rată a dobânzii echitabile (din moment ce dobânda este „salariul“ capitalului). În ceea ce priveşte companiile mari care activează în România, se impune participarea nemijlocită a lucrătorilor la beneficiile create de produsul muncii lor. În acest scop, cerem dezvoltarea imediată a unor soluţii legislative pentru programe de participare la beneficii şi acordarea de acţiuni la aceste companii după modelul ESOP-urilor (Employee Stock Ownership Plan) din SUA.

9# Democratizarea accesului la credit-ul productiv. Este imperios necesară înfiinţarea unei reţele de bănci populare, cooperatiste şi uniuni de credit. CEC-ul trebuie să fie recapitalizat şi transformat în motorul finanţării unei noi ordini distributist-personaliste. 

10# Încurajarea economiilor informale şi domestice, ne- sau parţial monetarizate (subzistenţa şi semi-subzistenţa, trocul şi alte forme de economie informală) întrucât ele reduc treptele intermediare dintre producţie şi consum. Capacitatea de a-ţi asigura nevoile de consum cu propria forţă de muncă, cu pământul propriu şi cu propriile unelte nu poate fi distrusă de recesiune sau de decizia marilor corporaţii de a închide fabricile din România şi a le muta în China. Producţia la scară mică, într-o economie locală diversificată, este ideală pentru coordonarea stabilă între cerere şi ofertă. Drept urmare. distributiştii încurajează „firmele de apartament“, pe micul meseriaş şi „agricultura de subzistenţă“ care aduce la piaţă sau la colţ de stradă un portbagaj de roşii şi câteva ouă proapspete, dar şi „industriile de lux“ (așa cum sunt considerate în Occident) bazate pe ucenicie, pe meseriile artizanale precum croitor, cizmar, bijutier. În loc să fie distruse, acestor forme de economie informală şi locală trebuie să li se asigure condiţiile necesare  să prospere şi să contribuie în mai mare măsura la binele comun.

11# Promovarea dinamicilor parteneriale de tip „open source˝.  Modelul economiei civice  este perfect compatibil şi încurajează dinamicile parteneriale de tip „open source“ şi „peer to peer“, explorând posibilităţile unei etape de tranziţie către o societate  axată pe producţia în parteneriat.

2.5. Câteva linii directoare ale strategiei economice

Dezvoltarea continuă, echilibrul macroeconomic şi un mediu de afaceri atrăgător nu mai trebuie lăsate la voia întâmplării sau a hotărârilor guvernamentale schimbătoare (de la un mandat la altul sau chiar, în cadrul aceluiaşi guvern, de la un ministru la altul). Este necesară alcătuirea unei strategii naţionale pe termen mediu şi lung, cu obiective şi termene precise în urma consultării factorilor politici, a sindicatelor, patronatelor, asociaţiilor profesionale şi a societăţii civile în general. O economie civică nu poate fi asigurată decât prin armonizarea intereselor la nivel naţional şi prin consecvenţă în urmărirea lor.

România trebuie să se axeze, cel puţin la început, pe ceea ce ştie să facă cel mai bine. Dacă aceasta înseamnă agricultură şi câteva industrii selectate cu atenţie şi discernamânt numai dintre cele care s-au dovedit a fi competitive, atunci de acolo trebuie pornit.

Promovarea anumitor domenii prioritare alese cu grijă, după consultarea specialiştilor cu privire la conjunctura actuală şi la evoluţiile previzibile, va deştepta interesul pentru ele şi va atrage capital. Chiar dacă nu se vor face investiţii direct de la buget, guvernul le poate sprijini politic prin măsuri fiscale sau vamale. De exemplu, statul poate creşte taxele vamale pentru produsele pe care hotărăşte că România trebuie să le producă intern. Aceasta trebuie să se întâmple pro-activ, chiar atunci când bunul nu se produce deloc în România, şi cere mult discernământ şi talent în negocierile cu partenerii externi.

Ca strategie şi politică industrială, trebuie urmărită stabilirea industriilor prioritare pe care să se axeze economia României până în 2015, iniţial, şi apoi până în 2020. Pe zi ce trece, devine mai stringentă alegerea acestor domenii, a unor industrii viabile (auto)sustenabile şi mai ales esenţiale pentru România. Acesta este un proces continuu, setul (3-4 industrii tratate preferenţial) urmând a fi revizuit la intervale de câţiva ani. Rezultatul va fi dezvoltarea unei economii în perfect acord cu specificul naţional.

În stabilirea priorităţilor, criteriul hotărâtor va fi sustenabilitatea economică, evaluând metodele de producţie, nivelul consumurilor, reziduurile generate şi gradul de poluare. Mecanismele pentru evaluarea şi proiectarea proceselor de producţie şi/sau a sistemelor de servicii axate pe o strategie a priorităţilor ambientale (precum paradigma EPS, Environmental Strategy Priority, folosită de Volvo, de exemplu) pot aduce contribuţii majore în acest sens. Procesul dinamic de selecţie, monitorizare şi încurajare a capacităţilor ţării, urmărind fără echivoc interesul României, se pliază în mod natural pe schimbările economice din restul lumii, începând cu ţările din Estul Europei şi sfârşind cu partenerii din celălalt capăt al lumii.

În acelaşi domeniu al politicii industriale, economia civică va favoriza (v. John Médaille):

1# Modurile flexibile de producţie şi manufacturare care se pot adapta rapid de la o linie de producţie la alta sau de la un produs la altul, în conformitate cu cererea;

2# Echipamentul de uz general, multifuncţional, în locul echipamentului destinat realizării unui singur produs („no unitaskers”);

3# Producţia de bunuri cerute de piaţă şi nu producţia masivă de bunuri aruncate ulterior pe piaţă (demand-pull şi nu supply-push);

4# Lanţuri de aprovizionare locale şi procurarea de materiale şi componente de provenienţă locală sau din zone cât mai apropiate;

5# Larga distribuire a proprietăţii productive şi administrarea transparentă a unităţilor economice (open-book management; documentele contabile şi cele referitoare la performanţă, ca şi rezultatul controalelor financiare ale unei unităţi economice sunt accesibile tuturor lucrătorilor-proprietari);

6# Procese de producţie scalabile, care funcţionează atât la nivel mic (firmă de familie) cât şi la nivel mare (uzină, fabrică).

Industriile verzi trebuie să fie locomotiva dezvoltării industriale a României în acest mileniu. În România, toate proiectele din economia verde ar trebui să fie dezvoltate în regim cooperatist. Există  un  motiv întemeiat pentru aşezarea acestor noi industrii pe baze cooperatiste. Sectorul privat, nici în România, nici în alte părţi, nu mai este dispus să-şi asume riscuri acolo unde nu există un câştig sigur şi imediat. Aici se văd avantajele modelului distributist de afaceri versus modelul axat pe profit. Sectorul distributist din România (cooperative, IMM-uri) ar fi cel mai potrivit pentru industriile verzi întrucât nu ar urmări profitul maxim, nu ar trebui să-şi plătească managerii cu un „salariu nesimţit“, nu ar avea un consiliu de directori care să dea socoteală unor acţionari care sunt de fapt fonduri speculative de aiurea. În plus, riscul este împărţit între toţi lucrătorii-proprietari şi, în caz de eşec, şocul este mult amortizat.

În sectorul producţiei industriale, nu va trece multă vreme şi întreprinderile private care funcţionează după vechiul sistem se vor lovi de expansiunea producţiei în parteneriat (peer to peer). Şi în România, ca şi în alte ţări, vom asista la o explozie a formelor cooperatiste de producţie relocalizată. Este vorba de o economie la scară umană – o economie „webcentrică“ a „garajelor hightech“, a microfabricilor şi a microîntreprinderilor. O economie pe modelul Emiliei-Romagna, unde mici ateliere lucrează în reţea, producând în mod distributist, printr-o cooperare între egali. Dezvoltarea acestui model de producţie şi distribuţie este însă împiedicată de formele centralizate ale antipieţelor neoliberale contemporane.

Rolul economiei civice este de a înlătura aceste constrângeri şi de a sprijini noile forme parteneriale (care includ colaborarea de tip „open source“, distribuţia pe Internet, accesul la platforme comune şi unelte high-tech relativ ieftine, de mici dimensiuni şi uşor de mânuit). Profesioniştii care lucrează în cadrul acestor organizaţii parteneriale au marele avantaj că ideile lor trec direct în producţie, nu au nevoie de finanţare şi nici de utilaje mari.

Economia civică duce la dezvoltarea pieţelor locale prin colaborare locală. Vom încuraja unităţile de desfacere (de la magazinul de la colţul blocului până la marile lanţuri comerciale) să se aprovizioneze cu produse agricole locale sau autohtone, capitalul păstrându-se astfel în comunităţi şi fiind investit înapoi, pentru bunăstarea localnicilor. Propagarea acestui efect al răspândirii bunăstarii pe scară largă este un ţel declarat al economiei civice. (Guvernul va trebui să iniţieze o largă şi intensă campanie mediatică de educare şi redeşteptare a spiritului naţional şi al responsabilităţii civice sub deviza „Cumpăraţi lucruri româneşti!“)

Economia civică urmăreşte îmbunătăţirea ocupării forţei de muncă, nu prin îngroşarea numărului bugetarilor sau al salariaţilor de la firmele multinaţionale (importante, fără nici o îndoială, dar nu şi suficiente pentru a asigura creşterea stabilă şi sigură a avuţiei naţionale), ci prin încurajarea formelor asociative şi a IMM-urilor. În toate economiile avansate sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii adună cel mai mare număr de angajaţi. Nu avem, prin urmare, a ne teme nici de „firmele de apartament“, nici de micul meseriaş, nici de „agricultura de subzistenţă“ care aduce la piaţă sau la colţ de stradă un portbagaj de roşii şi câteva ouă proaspete. Dimpotrivă, trebuie să le încurajăm, să le creăm condiţii ca să prospere şi să contribuie în mai mare măsură la binele comun.

O consecinţă imediată a economiei civice asupra mediului de afaceri este favorizarea formării şi capitalizării organizaţiilor asociative/cooperatiste. In noua economie civică trebuie descurajată demutualizarea acestor organizaţii şi sancţionarea însuşirii private a valorii create în comun.

Organizaţiile de tip asociativ vor contribui, în plan local, într-o măsură hotărâtoare la sincronizarea cererii cu oferta. Atât producţia cât şi finanţarea sunt stimulate prin acest fel de întreprinderi – ceea ce o persoană sau o organizaţie nu poate face singură este posibil prin asocierea în scopuri de producţie, desfacere, finanţare etc.

Pentru acumularea de capital autohton si investirea lui, vor trebui încurajate  bănci locale (populare, mutuale, cooperatiste). Una din concluziile cele mai evidente ale crizei economice actuale este că „naţionalitatea“ capitalului are importanţă.  Iată de ce propunem crearea unui fond care să finanţeze înfiinţarea de entităţi cooperatiste sau de companii de interes comunitar. Finanţarea s-ar putea face fie din sumele aflate la dispoziţia fondului, fie prin atragerea unor investitori particulari. (Recent, primul ministru al Marii Britanii, David Cameron, a anunţat înfiinţarea unui asemenea fond, numit Big Society Bank.)

Economia civică bine articulată contribuie la stăvilirea exodului forţei de muncă, fizică şi intelectuală din ţară pe cel puţin două căi: dezvoltarea economică sănătoasă duce la creşterea nivelului de trai, iar diseminarea proprietăţii productive întăreşte legătura cu comunitatea locală şi cu ţara în general. Mergând mai departe, economia civică urmăreşte şi atragerea românilor din străinătate înapoi în ţară prin programe preferenţiale (de exemplu, bazate pe punctaj, ca în Canada, sau pe cunoştinţe şi educaţie, ca în SUA) şi repatrierea şi reintegrarea lor în domeniul muncii asociaţionale sau al IMM-urilor.

În plan legislativ  trebuie luate urgent măsuri pentru:

1# Schimbarea sistemului actual de impozitare, care favorizează firmele mari şi descurajează firmele mici.

2# Reducerea birocraţiei din relaţia firmelor mici cu statul (raportări, aprobări, controale).

3# Sincronizarea legislaţiei din domeniul firmelor asociative (cooperaţie) cu cea europeană.

4# Stimularea prin lege a legării calităţii de proprietar de aceea de producător.

Ocrotirea producţiei şi a competiţiei interne atât prin legi antidumping cât şi prin decizii guvernamentale menite a încuraja dezvoltarea comerţului intern este obligatorie. Exportul şi importul vor constitui astfel faţetele naturale ale unei economii care se poate ţine pe propriile picioare, rezultată în urma unei dezvoltări economice organice, naturale, şi nu ca efect forţat al unor hotărâri arbitrare, de genul exporturilor excesive din anii ’80 sau al importurilor nesăbuite de după 1990.

Strâns legată de aspectele asociaţionale este dezvoltarea unui cadru legislativ pentru întărirea IMM-urilor pe modelul Small Business Act (SBA) din SUA sau pe formulele propuse de UE. IMM-urile sunt un factor benefic şi în economia României, continuând o tradiţie şi potrivindu-se cu felul de a fi al românului. O politică profesionistă de încurajare a IMM-urilor poate avea efecte benefice atât pe termen scurt cât şi pe termen lung.

În ceea ce priveşte companiile mari care activează în România, o economie civică impune participarea nemijlocită a lucrătorilor la beneficiile create de produsul muncii lor. Se impune, prin urmare, în perspectivă imediată, dezvoltarea unor soluţii legislative pentru programe de participare la beneficii şi acordarea de acţiuni la aceste companii, după modelul ESOP (Employee Stock Ownership Plan) dezvoltat în SUA. Aceste măsuri pot constitui primii paşi în difuziunea bunăstării în societatea românească – de pildă, guvernul poate încuraja companiile mari în atingerea unei ţinte de tipul „15 în ’15”, 15% în proprietatea lucrătorilor până în anul 2015.

Ne pronunțăm pentru stoparea privatizării întreprinderilor care ne-au mai rămas. În privința eficientizării întreprinderilor de stat, susținem strategia enunțată de acad. dr. Yvan Allaire si prof. dr. Mihaela Firsirotu care include printre altele,  privatizare partială prin listare la bursă în care statul are controlul votului printr-o minoritate de blocaj și/sau deține ceea ce se numește a “golden share” ( statul are dreptul de a interveni și bloca acțiuni specifice cu care nu este de acord, ca de exemplu: vânzarea întreprinderii, delocalizarea producției, fuzionarea cu o alta întreprindere, tăieri masive ale costului forței de muncă.)

Privatizarea ar putea lua forma unei vânzări către angajați, angajaţii devenind astfel proprietari într-o structură cooperatistă; sau, în lipsa capitalului şi/sau finanţării pentru achiziţie, ar putea lua forma unei licenţe de operare de către angajaţii-francizori. În ambele cazuri, dincolo de dimensiunea preţului obţinut pentru privatizare, statul poate reţine o parte minoritară din punctul de vedere al distribuţiei profiturilor dar redutabilă din punctul de vedere al controlului (de exemplu, acţiuni preferenţiale, preferred stock) la companiile în chestiune, astfel încât să poată acţiona în cazuri de neperformanţă. (Un exemplu în acest sens este Bob’s Red Mill, o companie de mare succes de desfacere a produselor agricole de înaltă calitate din Portland, statul Oregon, SUA, în care angajaţii, având un program ESOP foarte bine pus la punct şi un drept de veto, au preluat compania. Firma ar fi putut atrage preţuri de multe ori mai mari de la investitori – ţelul proprietarilor a fost însă acela de a-i face proprietari pe angajaţi, cei care sunt de fapt cheia înaltei performanţe. Exemplele similare abundă.)

3. HRANA ȘI MEDIUL

3.1. Pledoarie pentru măncarea sănătoasă

Pledoaria mea pentru mâncarea sănătoasă este, de fapt, un apel pentru recâştigarea autonomiei şi libertăţii noastre. În comunism, am fost sclavi fiindcă eram mai tot timpul flămânzi. Ani de zile ne-am sfâşiat între noi pentru ca EU, şi nu TU, „să prind” o bucată de caşcaval sau un litru de ulei „peste cotă”. Înfometarea populaţiei României din timpul comunismului a exacerbat instinctele achizitive, nepăsarea faţă de nevoile aproapelui, egoismul, conformismul şi laşitatea. Un popor flămând nu poate fi nici generos, nici liber şi nici conştient de propriile interese. Înfometaţii nu sunt martiri, de regulă, ei sfârşesc prin a săruta mâna care le mai aruncă, din când în când, câte-o ciozvârtă. În momentul în care stăpânii deţin controlul asupra hranei supuşilor, puterea lor devine absolută. Începe teroarea.
În ultimii douăzeci de ani, situaţia noastră nu s-a schimbat radical. Ne-am transformat din proletari flămânzi în consumatori pasivi, care beau şi mănâncă pe veresie. Socialismul crea în mod artificial foamete propriu-zisă, capitalismul global creează în mod artificial foamea de bani şi iluzii. Atât comunismul cât şi globalismul  neoliberal ne împiedică să fim proprietarii unei surse de hrană şi de adăpost; comunismul, ne-o lua cu japca, globalismul ne permite să avem acces la hrană şi adăpost doar prin intermediul cămătarilor (creditul oferit de bănci).
Sursa de venit monetar a devenit astfel mai importantă decât sursa de hrană. O întreagă ţară a renunţat să mai producă pâinea cea de toate zilele, bunuri şi servicii reale. În schimb, toţi alergăm năuci după bani. Timp de douăzeci de ani ne-am hrănit cu iluzia prosperităţii financiare. Ne-am „monetarizat” existenţa, ne-am vândut pe doi lei pământurile moştenite de la străbuni, noi înşine ne-am vândut, marfă ieftină, în speranţa iluzorie că „vom aduna bani”. Am uitat că hrana sănătoasă, spirituală şi trupească este adevărata bogăţie. Foamea noastră de bani a înlocuit foamea de libertate şi de dreptate socială. Considerând că Banul este alfa şi omega vieţii omului, i-am admirat pe cei care au făcut bani peste măsură şi i-am uitat pe nevoiaşi. Din moment ce doar „banul contează”, nu am mai îngenunchiat smeriţi în faţă icoanei. Ne-am închinat lui Mamona. Din moment ce totul se vinde pe „piaţa liberă”, ne-am vândut ţara,bucată cu bucată.

Degeaba tunăm şi fulgerăm acum împotriva „băieţilor deştepţi”, ei sunt creaţia noastră; înainte de a fi devenit coşmarul nostru, „băiatul deştept” fusese pentru noi un model de conduită, omul de admirat, cel care a ştiut să se descurce în Vajnica Lume Nouă. Ne-au trebuit 20 de ani să ne dăm seama cât de viermănoasă a fost o astfel de gândire, şi tot 20 de ani ca să recunoaştem cinstit ca mărul cel oacheş din Turcia şi roşia impecabilă din civilizata Olandă n-au nici un gust. Între timp, am distrus sistematic sursele noastre de dezvoltare sustenabilă; ca să mascăm gaura din avuţia naţională şi sufletul nostru, am exacerbat la maxim iluziile.
Tot aşteptându-i pe străini să „investească”, să ne lucreze pământurile cu tractoarele lor uriaşe, am lăsat pământul pârloagă. În loc să înfigem bărbăteşte în brazdă lama plugului, am înfipt ţăruşul cu semnul „FOR SALE”.

Am permis o separaţie totală între bani şi hrană, şi chiar am justificat acest fapt ca fiind „progres”. Astfel, ni s-a inoculat concepţia – propagată şi de conducători ignoranţi, care par a o crede – că dacă avem bani, vom avea şi mâncare. Este o concepţie eronată care conduce la distrugerea agriculturii şi a hranei, cu nimic diferită şi la fel de dăunătoare precum ideea că lumea se conformează dorinţelor noastre şi că putem fi oricum am vrea noi să fim. (Wendell Berry)
Dar a venit criza şi iluziile noastre s-au prăbuşit. Ne-am dat seama că am rămas şi fără bani şi fără mâncare sănătoasă, iar împrumuturile cămătarilor sunt la fel de toxice ca şi alimentele cu aditivi chimici vândute prin reţelele de distribuţie globală (hipermarketurile). Când „tataie de la ţară” nu ne-a mai umplut portbagajul cu produse iar „mamaie” nu a mai putut să ne crească nepoţii, am constatat, îngroziţi, că am rămas şi fără săteni tineri şi viguroşi. De data asta, chiar nu mai are cine să mulgă la propriu Joiana românească.

Prea multe otrăvuri a înghiţit România! Într-o lume toxică, a mânca sănătos devine un act de responsabilitate personală şi civică; o declaraţie de independenţă faţă de „hrana modernă”; o detoxificare fizică a trupului şi etică a minţii ce a fost intoxicate mediatic.O ieşire din ignoranţă şi apatie.

Zi de zi, trebuie să luptăm pentru sănătatea copiilor şi familiilor noastre. O bătălie care va fi câştigată definitiv doar atunci când vom fi reuşit să restaurăm sănătatea economică, socio-politică şi spirituală a ţării. În mod cert, mâncarea nesănătoasă ne îmbolnăveşte; dar boala trupului este simptomul îmbolnăvirii sufletului şi alterării caracterului nostru. Suntem trupuri şi suflete suferinde într-o societate bolnavă.

Dar orice boala are un leac. Nu o să ne vindecăm dintr-o dată. Nici nu vom putea peste noapte să stârpim microbii şi să eradicăm maladiile societăţii noastre. Să începem cu paşi mici, cu fiecare gest al existenţei noastre cotidiene. După un timp, vom continua cu paşii de gigant ai unei mişcări de solidaritate naţională.

– Nu lăsaţi hipermarketul, micromarketul şi alţi raspânditori de otrăvuri (junk şi fast food) să vă hrănească familiile. Nu are statul bani?! Cereţi impozitarea hranei lipsite de valoare nutritivă,  a „apei îndulcite” tip cola, a chiftelei jupuite, a chipsurilor şi a altor „bunătăţi” fabricate spre deliciul sclavilor fericiţi. În SUA, 30 de oraşe mari au în plan să pună taxe speciale pe „junk-food”, un ministru francez a propus triplarea taxei pe cola. Impozitarea alimentelor-gunoi ar reduce dramatic consumul lor iar banii obţinuţi ar putea fi folosiţi pentru sprijinirea gospodăriei ţărăneşti de subzistenţă, pe cale de dispariţie. Când are de ales, orice părinte preferă puiul din „curtea bunicilor” celui crescut cu hormoni şi antibiotice în „fabrica de animale”. Dacă vrem cu toţii „puiul lui Mamaie” şi nicidecum puiul american sau unguresc, de ce n-am obliga clasa politică să se supună voinţei populare? „No free trade!” când este vorba de sănătatea populaţiei.

– Nu va lăsaţi amăgiţi de „mâncarea ieftină”! Nu există mâncare mai ieftină decât cea obţinută şi pregătită în gospodăria proprie. „Mâncarea ieftină” este o iluzie creată de agricultura industrială prin externalizarea adevăratului cost al alimentelor produse de acest sistem. SUA = mâncare ieftină = o treime din cetăţenii americani diabetici sau prediabetici, 33% din copii şi adolescenţi suferă de obezitate. Sol şi biodiversitate distruse, ape poluate pe suprafeţe întinse, depopulare rurală în proporţii catastrofale. „Mâncare ieftină” şi televizor, sedativ pentru mase.

– Nu acceptaţi mall-ul şi cultura lui să ţină loc de educaţie pentru copiii voştri.
Proastele obiceiuri alimentare se dobândesc în copilărie. Cu atât mai mult cele spirituale. Daca acum puştiul dumneavoastră preferă prăjitura din reclama TV „prăjiturii de casă”, pe Harry Potter lui Făt Frumos, Halloween-ul, sfintelor Sărbători de Crăciun, mai târziu va renunţa la sarmalele de acasă pentru shaorma de pe strada şi sandvişul din café-barul corporatist. Adoptarea „fast-food”-ului vine la pachet cu flexibilitatea morală şi pierderea principiilor sănătoase. Potenţiatorii de gust ne fac să pierdem gustul libertăţii. Stimulatorii de apetit şi aromele artificiale ne creează dorinţa de a rămâne robii consumului. „Ce dacă sunt sclav?, mi-a replicat o tânără, atâta timp cât am bani, totul e OK”.

E-urile morale, tinerii le înghit în doze homeopatice sub forma „cool” a „spontaneităţii”, „creativităţii” şi „personalităţii mele”. Puţini îşi dau seama că în Vajnica Lume Nouă altcineva alege în locul lor. Acesta este sensul lui „my choice, mon choix”. Tânărul crede însă că-i Dumnezeu. „Sunt ceea ce sunt”, îi şopteşte o reclamă pentru Nike. Treziţi-l la realitate!

Mâncarea noastră cotidiană este mărturisitoare. Toate aspectele existenţei noastre biologice, sociale şi spirituale sunt prezente în felul în care ne hrănim. Ce şi cum mâncăm spune foarte mult despre valorile şi credinţa noastră. Când singura preocupare este să supravieţuieşti, mănânci orice şi oricum. Înfuleci un sandviş pe fugă şi bei o cafea. Singura ta grijă este să ajungi cât mai repede la scârbici să nu dai motiv patronului să te dea afară (19% din americani îşi iau micul dejun în maşină). Daca însă îţi pui întrebarea: oare care-i sensul vieţii adevărate?, mâncarea ta devine act de comuniune, mâncare strămoşească în care se reflectă istoria, credinţa şi tradiţiile acestui popor.

3.2. Pledoarie pentru agricultura traditională

Dacă agricultura ţărănească va avea un viitor în România, acest viitor va depinde foarte mult de voinţa şi capacitatea noastră de a reveni la o viziune agrară şi creştină asupra lumii. Mai suntem încă fascinaţi de industrialism, a cărui prezenţă se face simţită în agricultură prin marea fermă de tip industrial. Încă de pe timpul comunismului ne minunam la auzul poveştilor despre vacile olandeze care dădeau zeci de litri de lapte, despre fermele americane cu mii de tone de porumb la hectar şi priveam cu dispreţ la Joiana bunicilor. Seara, venită de pe islazul comunal, biata vacă dădea şi ea câţiva litri de lapte. Dar ce lapte!

Departe de a fi o binefacere pentru omenire, minunile agriculturii industriale s-au dovedit a fi un dezastru. Toate promisiunile ei sunt iluzorii. În primul rând, s-a dovedit ca agribusiness-ul este incapabil să supravieţuiască pe piaţa liberă fără masive subvenţii de la stat. Fermele industriale de creştere a animalelor pompează hormoni şi antibiotice într-o asemenea măsurî încât porcii şi vitele n-ar mai putea supravieţui sub cerul liber. Ne-am mândrit mult timp cu marele combinat de creşterea porcilor de la Timişoara fără să ne întrebăm care sunt consecinţele ecologice şi rentabilitatea pe termen lung, ca să nu mai vorbesc de aspectul umanitar al acestor fabrici de animale. Astăzi puţini sunt românii care se opun cultivării plantelor modificate genetic, şi încă mai puţini se opun cultivării plantelor oleaginoase pentru biocombustibil.

În viziunea industrială asupra agriculturii, ogorul, fâneţele sau animalele sunt considerate resurse care pot fi exploatate până la epuizare, ca în industria extractivă.
Locuiesc în SUA, unde industrializarea forţată a agriculturii a creat un adevărat dezastru, ale cărui proporţii de-abia acum încep să fie percepute. Fermierii americani şi familiile lor numără mai puţin de 2,5 milioane de suflete, cu 91% mai puţin decât cifra din 1940; fermierul de rând are de obicei 65 de ani, este cam pântecos din lipsă de exerciţiu fizic. De cele mai multe ori îl vom întâlni nu pe câmp ci într-un birou, în faţa computerului, vânând noi subvenţii şi scutiri de impozite sau jucând la bursa din Chicago.

Douăzeci până la 40% din veniturile fermierilor care practică agricultura de tip industrial provin din subvenţiile de la stat. Şi, desigur, cele mai mari subvenţii le primesc cele mai mari ferme. De fapt, sistemul de subvenţionare a agriculturii industriale este un mod de a sprijini cu bani publici giganticele corporaţii transnaţionale din domeniul agricol. Politicile guvernamentale şi nu ineficienţa au distrus în SUA mica fermă de familie, aşa cum, în România, agricultura ţărănească şi satul românesc au fost distruse de comunişti şi nu de către o pretinsă înapoiere a agriculturii tradiţionale.

Americanii, ca şi comuniştii, au întreţinut cultul tractorului, al agriculturii mecanizate. Tractorul simbolizează trecerea de la o agricultură bazată pe energia solară gratuită la una dependentă de combustibili fosili şi o lungă listă de furnizori. Dacă acest tip de agricultură este astăzi falimentar în SUA, agricultura practicată după metode tradiţionale rămâne înfloritoare. Cel mai concludent exemplu ni-l furnizează comunităţile Amish. Practicând o agricultură strict tradiţională, fără mecanizare de tip industrial, comunităţile Amish au trecut cu succes prin toate crizele.
Ferma industrială are un singur avantaj: foloseşte mai puţină forţă de muncă. Nu se ia însă în consideraţie faptul că mai putină forţă de muncă în agricultură înseamnă mai multă mecanizare, care cere o enormă cantitate de energie neregenerabilă. De fapt, dacă ne gândim mai bine, nu se economiseşte nici măcar forţa de muncă. Când un fermier foloseşte un tractor care trage după el o combină pentru a recolta grâul, acel fermier utilizează forţa de muncă urbană din rafinăriile de petrol şi din industriile extractivă, siderurgică şi constructoare de maşini. Dacă agricultura de tip industrial n-ar fi subvenţionată şi fermierii ar trebui sa plătească toate aceste costuri, ineficienţa sistemului ar deveni evidentă. Sistemul de tip industrial de producere a alimentelor din SUA consumă zece calorii de energie fosilă pentru obţinerea fiecărei calorii de energie înmagazinată în hrană.
Industrialismul este o paradigmă moartă. Este foarte eficient în a extrage energiile înmagazinate în sol, subsol, în apă, aer, plante, animale şi oameni dar nu oferă stimulente pentru ca aceste energii să se reconcentreze, să se adune la un loc pentru a fi reutilizate în viitor. Sistemul industrial-tehnologic este interesat doar de „investiţiile extractive“, adică investeşte doar în mijloacele de exploatare, fără să investească în resursele regenerabile, în cele care asigură viitorul. În sistemul economic actual, majoritatea investiţiilor, inclusiv cele din agricultură, sunt evaluate în termeni de „valoare prezentă netă“, nicidecum de valoare pentru generaţiile viitoare.
Acest mod de gândire este considerat normal de mulţi dintre noi. El este însă o anomalie. Industrialismul nu-i altceva decât o patologie a spiritului uman. În Sfânta Scriptură, cultura care se apropie cel mai mult de industrialismul contemporan este cea a Egiptului faraonilor. În Vechiul Testament, în Deuteronomul, Egiptul este numit în mod sugestiv „cuptorul cel de fier“. Este arhetipul biblic al unei societăţi industriale.

Ce făcea Egiptul? Ardea energia ieftină furnizată de sclavi, maşina industrială a acelor timpuri. Bogăţia adunată la vârful piramidei era fabuloasă. Acest Egipt al Faraonului divinizat nu mai cunoştea limite, a consumat până când a ajuns să se consume pe sine însuşi. Dumnezeu a intervenit şi l-a pedepsit. Societatea pe care poporul lui Israel urma să o constituie trebuia, în planul divin, să se opună valorilor cultivate de Egiptul bolnav.

Egiptul era o societate ierarhizată, totalitară, cu o agricultura centralizată aflată sub controlul statului. Stă scris în Ieşirea (1 : 13): „De aceea egiptenii sileau încă şi mai straşnic la muncă pe fiii lui Israel. Şi le făceau viaţa amară prin munci grele, la lut, la cărămidă şi la tot felul de lucru de câmp şi prin alte felurite munci…“.
De ce amintesc toate acestea? Fiindcă noi n-am ieşit încă din cuptorul de fier, suntem supuşi paradigmei economiei industriale, gândim în termenii unei civilizaţii care exploatează atât „resursele naturale“ cât şi fiinţele omeneşti pe o scara nemaicunoscută în istoria omenirii.

Trebuie să ieşim din cuptorul de fier al industrialismului şi, în speţă, al agriculturii industriale şi să revenim la agricultura tradiţională. Astăzi, pentru România renaşterea agriculturii tradiţionale ar fi mană cerească. Sfintele Scripturi ne spun că hrana, înainte de orice, este expresia domniei lui Dumnezeu asupra creaţiei şi a iubirii sale faţă de oameni. Este un semn al prezenţei lui Dumnezeu: „Iată, eu le voi ploua pâine din cer“. Episodul biblic al manei cereşti exprimă semnificaţia adâncă a agriculturii tradiţionale. Hrana nu este un produs ci un dar de la Dumnezeu de care trebuie să ne îngrijim cu atenţie. Dacă anul acesta se fac roşii şi dovlecei şi grâu, sau nu se fac, depinde până la urma de vrerea lui Dumnezeu. Acest lucru îl ştie orice ţăran, dar l-a uitat agricultura de tip industrial.
Agricultura tradiţională există în cadrul unei economii smerite care ţine cont de limite. O agricultură care înţelege că noi toţi existăm în cadrul unei alte economii – economia lui Dumnezeu, de la care toate ne vin. Este vorba de Marea Economie a creaţiei, aşa cum o numeşte Wendell Berry, un celebrul scriitor agrarian din SUA. În această economie totul se leagă, este interconectat, totul creşte într-o imensă Biserică. Agricultura tradiţională este smerită, ştie să se conformeze Marii Economii a lui Dumnezeu. În fiecare zi ţăranului i se oferă mărturii multiple ale bunătăţii şi puterii divine, de la germinaţia seminţelor până la creşterea holdelor şi sănătatea vitelor. Când ţăranul este smerit, are credinţă şi respectă şi creaţia lui Dumnezeu, el ştie că nu are de ce să se teamă de greutăţi.

Când vorbim de viitorul agriculturii tradiţionale româneşti, trebuie să ne referim în primul rând la această agricultură smerită şi la relaţia ei cu Marea Economie divină. Economia socialistă, ca de altfel şi cea capitalistă, nu era smerită, rupsese legătura cu Marea Economie a lui Dumnezeu, considerându-se pe sine singura economie posibilă. Atât comunismul cât şi capitalismul degenerat de astăzi nu au făcut decât să se răspândească precum o pecingine în cadrul plinătăţii zidite de Dumnezeu şi să tâlhărească lumea creată de El. Parte a industrializării socialiste, agricultura „ştiinţifică“ de pe vremea comunismului nu avea haturi, nu avea limite. A răvăşit satele şi a secătuit pământul.

După 1990, agricultura noastră ar fi putut să cunoască o mare renaştere. Din păcate, mulţi ţărani şi majoritatea orăşenilor au continuat sa neglijeze Marea Economie, să nu-i respecte limitele şi să nu-şi asume responsabilităţile pe care le aveau faţă de ea. Autorităţile statului au continuat să fetişizeze sistemul de agricultură industrială, aşa-zisele „elite intelectuale“ au dispreţuit ţărănimea iar ţăranii şi-au luat lumea în cap, au părăsit ogoarele şi au plecat în Occident unde au devenit proletari agricoli. Printr-o politică premeditată de falimentare a agriculturii româneşti, ţăranul a fost obligat să-şi abandoneze rolul tradiţional de iconom al Proprietarului divin, altfel spus a renunţat să mai protejeze şi administreze creaţia lui Dumnezeu.

Nu subvenţiile vor salva satul românesc, ci restaurarea iconomiei, a relaţiilor ţăranului cu Dumnezeu, cu natura şi cu semenii lui de la sat şi de la oraş. Această restaurare a relaţiilor stricate nu se face în vorbe, ci prin măsuri şi fapte concrete.
O agricultură smerită nu se poate dezvolta armonios decât în cadrul unor multiple şi diversificate economii agricole locale. Aceste EAR-uri ar trebui să devină un obiectiv prioritar al statului din mai multe motive. Ele ar furniza ţării hrană de calitate care este un factor-cheie în asigurarea stării de sănătate fizice; ar asigura autonomia alimentară a României şi una dintre bazele producţiei pentru export; ar îmbunătăţi în mod substanţial ocuparea forţei de muncă prin relocalizarea ei în zonele rurale; ar păstra tradiţiile şi valorile româneşti şi ar promova solidaritatea socială. Pentru a realiza în mod concret aceste obiective, statul ar trebui să-şi folosească resursele sale pentru a susţine cu prioritate ţăranii individuali, gospodăriile de subzistenţă şi semi-subzistenţă, fermele mici şi mijlocii care produc în mod sustenabil hrană sănătoasa. Trebuie încurajate pieţele ţărăneşti locale şi luate măsuri ferme împotriva „mafiei“.

Economiile agricole locale nu există separate, ele sunt parteneriatul dintre persoană și familie, familie si vecini (comunitate locală) , dintre comunitate locală și regiune, regiune și națiune, națiune și comunitatea de destin a națiunilor. În plan economic, lucrător si firmă, firmă si comunitate, sat si oraș (regiune), regiune si natiune, natiune si vecinii ei. In plan religios, parteneriatul (relatia simfonica) dintre membrii Bisericii. Într-un cuvânt, nici agricultura, ca orice altceva, fie ea şi agricultură tradiţională, nu are viitor fără Dumnezeu.

Am lăsat în mod intenționat la urmă una dintre cele mai importante măsuri de salvare a agriculturii tradiționale, și anume, restaurarea încrederii în principiile și acțiunile cooperatiste. Fara cooperative și alte forme de asociere similară, agricultura traditională românească va pieri și, odată cu ea, și satul românesc.

Sfintele Scripturi, Sfinții Părinți, întreaga experiență istorică a creștinismului pune cooperarea întru Hristos drept fundament al societății. Cooperarea creștină respectă trei mari principii. Resursele sunt împarțite în mod voluntar așa încât fiecare să-și aibă asigurate necesitățile de bază. Al doilea principiu se referă la luarea deciziilor într-un mod care să prevină concentrarea puterii și bogăției în câteva mâini. Al treilea principiu se referă la faptul că legile comune sunt aplicate într-o manieră care maximizează responsabilitatea personală.

În agricultura românească, precum și în alte domenii, se pot forma asociații cooperatiste care sa functioneze pe o bază creștină. Le-am putea numi comuniuni economice. Comuniunile economice creștine ar putea colabora fără probleme cu cooperativele seculare. Un exemplu celebru ni-l furnizează cooperativele Amishilor din SUA.  De exemplu, cooperativele Green Field Farms (ale amishilor), care aplică restricții religioase clare, au fost recunoscute și s-au înfrațit cu Organic Valley, cea mai mare cooperativă de produse biologice din SUA.

Chiar daca nu se ajunge la formarea de asociatii cooperatiste strict creștine, este foarte important ca Biserica ortodoxă să îmbrațișeze principiile cooperatiste iar principiile sustenabilității sa fie traduse in termenii eticii crestine și asociate valorilor de smerenie, înfrânare, jertfire, modestie, cumpătare, dăruire.

Trebuie să ne reeducam să funcționăm din nou în cadrul Marii Economii divine. Suntem creații ale lui Dumnezeu, care ne-a dat în dar persoana noastră, familia din care facem parte și această țară – și de toate acestea trebuie să avem grijă pentru a răspunde dragostei sale nemărginite. Trebuie sa restaurăm circuitul dăruirii și a solidarității fără de care “circuitul capitalului” reduce întreaga realitate la profit și relațiile interumane la tranzacții comerciale între niște “străini”.

sursa http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/

3.3. Pledoarie pentru nationalismul verde

Pe 14 ianuarie 1994, Herman E. Daly, „senior economist” al Băncii Mondiale, a propus patru „remedii“ radicale pentru reformarea venerabilei instituţii. Discursul, care a însoţit cererea sa de demisie, a lansat o viziune inovatoare asupra globalizării şi trecerii la o economie sustenabilă. La acea vreme, ideile lui Daly au fost primite cu suspiciune. Acum, însă, cuvintele sale se dovedesc profetice. Puţini mai pun la îndoială justeţea soluţiilor celui care este considerat în prezent „unul dintre cei o sută de vizionari care ne pot schimba viaţa“.
Dintre propunerile pe care Daly le-a înaintat Băncii Mondiale, cea de-a patra mi-a atras atenţia în mod deosebit. O voi cita aproape în întregime:
„Renunţaţi la ideologia integrării economice globale prin comerţul liber, mobilitatea capitalului liber şi creştere bazată pe export şi favorizaţi o orientare mai naţionalistă, care caută să dezvolte producţia domestică pentru pieţele interne ca primă opţiune, recurgând la comerţul internaţional doar atunci când acesta se dovedeşte a fi în mod clar mai eficient. În prezent, interdependenţa globală este glorificată drept un bine axiomatic. Calea regală spre dezvoltare, pace şi armonie este considerată a fi cea prin care fiecare ţară urmăreşte să cucerească neîncetat pieţele celorlalte naţiuni. Cuvântul «globalist» are conotaţii politice corecte, în vreme ce «naţionalist» a ajuns să fie peiorativ. S-a ajuns atât de departe încât consider necesar să ne reamintim că Banca Mondială există pentru a servi interesele membrilor ei, care sunt state naţiuni, comunităţi naţionale – nicidecum indivizi, corporaţii sau chiar ONG-uri. Nu are o cartă care să servească o singură lume fără frontiere, viziunea cosmopolită a integrării globale… Modelul comunităţii internaţionale, de la baza instituţiilor sistemului Bretton Woods (FMI şi Banca Mondială, nota trad.), este cel al «comunităţii comunităţilor», o federaţie internaţională de comunităţi naţionale care cooperează pentru a rezolva problemele globale conform principiului subsidiarităţii. Nu este modelul cosmopolit al cetăţeniei globale directe într-o singură comunitate mondială integrată fără intermedierea statelor naţionale. A globaliza economia prin ştergerea frontierelor economice naţionale prin comerţ liber, mobilitatea liberă a capitalului sau cel puţin prin migraţiile necontrolate înseamnă să răneşti în mod fatal unitatea majoră a comunităţii (statul naţiune, nota trad.) care este capabilă să ducă la îndeplinire politicile dedicate binelui comun… Globalismul cosmopolit slăbeşte graniţele naţionale şi puterea comunităţilor naţionale şi subnaţionale, în timp ce întăreşte puterea relativă a corporaţiilor transnaţionale. Din moment ce nu există guvern mondial capabil să reglementeze capitalul global în interes global, şi din moment ce atât necesitatea şi posibilitatea unui astfel de guvern nu sunt de dorit, va fi necesar să facem capitalul mai puţin global şi mai naţional. Ştiu că acum (1994, nota trad.) acest lucru este de neînchipuit, dar luaţi-l drept o prezicere – peste zece ani cuvintele şi conceptele cele mai în vogă vor fi «renaţionalizarea capitalului» şi «înrădăcinarea în comunitate a capitalului pentru dezvoltarea economiilor naţionale şi locale», nicidecum truismele actuale legate de creştere generată de exporturi şi stimulată prin orice fel de ajustări necesare pentru a creşte competitivitatea globală. «Competitivitatea globală» (de obicei un slogan menit să amorţească gândirea) reflectă nu atât o productivitate crescută a proceselor de valorificare a resurselor ci o competiţie bazată pe micşorarea standardelor menită să reducă salariile, să externalizeze costurile ambientale şi sociale şi să exporte capital natural la preţuri mici în chip de «venit». Cu ocazia celebrării celor cincizeci de ani de activitate, Banca Mondială ar trebui să reflecte în mod profund la cuvintele, date uitării, ale unuia dintre fondatorii ei, John Maynard Keynes: «Simpatia mea se îndreaptă spre cei care minimizează, mai degrabă decât spre cei care accentuează la maxim încrengătura economică între naţiuni. Ideile, cunoştinţele, arta, ospitalitatea, călătoriile – acestea sunt lucruri care trebuie să fie internaţionale prin natura lor. Dar bunurile să fie produse acasă ori de câte ori este posibil şi convenabil şi, mai presus de toate, finanţele să rămână în primul rând naţionale“.

Nu ştiu în ce măsură a aplicat Banca Mondială propunerile lui Herman E. Daly. Aşa după cum a prevăzut acesta, între timp „dezvoltarea durabilă“ a devenit, cel puţin în teorie, fundamentul politicilor de dezvoltare naţională. Astăzi asistăm la un conflict, încă mocnit, între susţinătorii dezvoltării durabile şi cei ai globalizării financiare şi corporatiste.

Pe de-o parte, aparatul propagandistic al globalismului continuă să slăbească prin toate mijloacele sale statul naţional, să denigreze pe faţă sau pe ascuns ideologiile şi politicile care susţin interesele comunităţilor naţionale.

Pe de altă parte, în ultimul timp, globalismul s-a vopsit în verde, se vrea „eco“, se arată prietenos faţă de „local“ şi „etic“.Campania de „înverzire“ a globalizării galopante nu este decât o operaţiune de inducere în eroare a opiniei publice şi de slăbire a vigilenţei organismelor democratice din statele naţionale. Întrebarea pe care şi-o punea Herman E. Daly în 1999, în discursul său la primirea premiului Sophie – „dacă Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional nu mai vor să servească interesele ţărilor membre, atunci căror interese servesc ele?“ – este mai actuală ca oricând. Ne-o punem mai ales noi, românii, când constatăm cu groază cum suveranitatea României se evaporă pe zi ce trece cu concursul FMI-ului şi al servitorilor acestuia, clasa politică autohtonă. La rândul nostru, îi întrebăm pe cei care au parafat acordul cu FMI-ul: Ce câştigă statul român obligat să vândă pachetul majoritar de control la aproximativ 150 de întreprinderi publice, inclusiv strategice, cum ar fi cele din domeniul energetic? Ce câştigă romanul de rând obligat să muncească în condiţii de sclavagism salarial după noul cod al muncii, mai „flexibil“, impus de FMI şi acceptat fără crâcneală de guvernanţi? Ştim că FMI-ul, prin creditarea României, îşi bagă în buzunar peste 150 de milioane de euro. Ne sunt necunoscute însă sumele imense pe care le vor câştiga fondurile speculative, corporaţiile transnaţionale şi oligarhii locali de pe urma spolierii în continuare a capitalului natural şi uman al României.

Dar oare cât va mai dura jaful? Va dura atâta timp cât în România nu vor exista forţe politice, civice şi spirituale hotărâte să-l oprească. Oameni competenţi, înarmaţi cu o ideologie naţionalistă care să spună: „Stop! Pe aici nu se mai trece!“
Dar astăzi naţionalismul mai este oare o ideologie credibilă? Se mai poate construi în baza lui o argumentaţie solidă care să dezamorseze sofisticăria corporatistă şi globalistă care ne este servită în chip de evidenţă irefutabilă?
Nu numai că naţionalismul rămâne o ideologie viabilă, dar ea este singura capabilă să promoveze atât interesul naţional cât şi pe cel al omenirii în condiţiile mileniului III. Noul naţionalism, pe care noi îl numim naţionalismul verde, este însă bazat pe alte valori, urmăreşte alte scopuri şi se desfăşoară în circumstanţe istorice complet diferite de cele ale perioadei interbelice. Dacă vrem să vorbim de „afinităţi“, atunci va trebui să le căutăm acolo unde ne aşteptăm mai puţin.
Există o continuitate evidentă între vechiul naţionalism, imperialismul militarist şi globalismul de astăzi. Cele trei ideologii aparţin vechii paradigme în care voinţele individuale (a insului monadic sau a statului naţionalist/imperialist) intrau într-o competiţie acerbă pentru dominaţie. Printr-o pervertire a creştinismului, puterea lui Dumnezeu, conceput ca „voinţă“ şi „raţiune“, se transferă individului şi statului naţional (agregatul centralizator al voinţelor individuale).
Globalismul urmează vechea logică a darwinismului social. Companiile transnaţionale, fondurile speculative, „statele globale“ puternice şi slujbaşii lor, oligarhii şi politicienii locali nu sunt animaţi decât de voinţa individuală de putere tradusă în voinţa de a maximiza profitul pe spinarea jucătorilor mai slabi din „noua ordine mondială“. „Privatizarea şi globalizarea“ – scrie Ilie Şerbănescu – „sunt simple baliverne vânturate de cei puternici spre a-i supune şi subjuga pe cei slabi… S-a văzut de la o poştă ce minciună gogonată este asta cu «globalizarea»! Fiecare jucător important a uitat de «globalizare» şi s-a concentrat pe capitalul propriu: mari companii proprii din sectorul financiar-bancar sau chiar din sectorul industrial… Problema este că «naţionalismul economic» s-a manifestat şi se manifestă între «globalizatori»… Aceştia au putut fi naţionalişti pentru că mai au pe ce şi cu ce! Dar cei deja «globalizaţi» nu mai dispun de nimic altceva“. Timp de douăzeci de ani, România a jucat după cum i-au cântat neocomuniştii şi „glocaliştii“ (globaliştii, plus politrucii şi oligarhii locali). Am fost „integraţi“ pentru a fi dezintegraţi. A fost dezintegrată economia naţională şi odată cu ea coeziunea socială şi spirituală a unui întreg popor. Nu mai dispunem de nimic altceva decât de credinţa în Dumnezeu şi de puterea refuzului.
Dar ce-ar trebui oare să refuzăm? În primul rând, să refuzam să gândim şi să trăim în termenii vechii paradigme, aşa după cum ni s-a dictat în ultimii şaizeci de ani.

Dacă vom continua să ne globalizăm, să urmăm aceeaşi logică dezastruoasă, sfârşitul României este aproape. Glocalizaţi, vom asista neputincioşi la completa distrugerea: 1# capitalului natural (păduri, resurse minerale, biodiversitatea florei şi faunei etc. Afacerea Roşia Montană şi acceptarea cu braţele deschise a culturilor de plante modificate genetic nu sunt decât avanpremiera a ceea ce va urma);
2# capitalului uman printr-un învăţământ neperformant şi imbecilizare mediatică (România va fi furnizorul european de sclavi pentru muncile de jos şi pentru implanturile din România ale transnaţionalelor); 3# identităţii naţionale şi spirituale. Distrugerea identităţii naţionale va fi pasul premergător dezintegrării teritoriului naţional. O populaţie amorfă căreia i s-au extirpat instinctele identitare nu va opune nici un fel de rezistenţă.
Ni se va reproşa că un astfel de scenariu este prea pesimist. Iar ca argument suprem, vom primi asigurarea că „nu ne vor lăsa ei să murim“. Ei fiind cei care ne sapă în prezent mormântul…!

România nu este însă o ţară de hoţi, laşi şi oligofreni. A început deja marea evadare, fizică şi mentală din Matrixul „glocalist“. Românii se trezesc la realitate. Neîncrederea, apatia şi indiferenţa cetăţenilor noştri nu sunt stări congenitale. Ele sunt cauzate de un sistem care i-a făcut neputincioşi şi le-a răpit una câte una speranţele.
Printre evadaţii din Matrix se numără şi naţionaliştii verzi, oamenii care înţeleg că România a urmat un model nesustenabil de dezvoltare. În loc de ciorovăieli sterile, ei propun măsuri hotărâte pentru a contracara atât entropia resurselor economice şi sociale cât şi epuizarea ultimelor rezerve de energie şi speranţă.
Să nu-i confundăm cu ecologiştii, cu extremiştii de dreapta sau de stânga, cu socialiştii, cu neoliberalii şi cu adepţii altor „isme“”! Nu sunt o elită ocultă, nici populişti „salvatori ai neamului“ şi nici „băieţi deştepţi“ care vor s-o mai pună de un PJ (partid al jefuitorilor). Sunt oameni normali, îi întâlnim în toate domeniile de activitate. Ceea ce-i uneşte în primul rând este noua viziune asupra dezvoltării viitoare a României. Ei văd renaşterea României prin trecerea hotărâtă la economia civică, răspândirea largă a micii proprietăţi productive, dezvoltare durabilă, profesionalism şi întrajutorare. Promovează un model românesc de economie civică diferit atât de neoliberalism/neoconservatorism cât şi de ideologiile neomarxiste  Economia civică a naţionalismului verde crede în dezvoltarea durabilă şi în lucrurile sustenabile fiindcă acestea sunt pornite şi organizate de la nivel local şi construite la scară umană.

Sunt de evidenţiat paralelele şi echivalențele dintre economia civică şi „economia dăruirii“ susţinută de Biserica ortodoxă. Nu există nici o incompatibilitate între cele două economii, ambele sunt teo-centrice. Suntem creaţii ale lui Dumnezeu, care ne-a dat în DAR persoana noastră, familia din care facem parte şi această ţară – şi de toate acestea trebuie să avem grijă pentru a răspunde dragostei Sale nemărginite. Trebuie să restaurăm acest „circuit al dăruirii“ – „economia darului“ este cea mai veche, potrivit antropologului Marcel Mauss – fără de care „circuitul capitalului“ reduce realitatea la profit şi relaţiile interumane la tranzacţii comerciale între „străini“.

Naţionalismul verde aplică în toate domeniile principiul antropologic fundamental al omului ca persoană. El urmăreşte respectarea demnităţii şi autonomiei cetăţenilor în toate laturile vieţii sociale, de la alocaţia pentru nou-născuţi până la asigurarea unui venit drept. Agricultura sustenabilă, cu focalizare pe agricultura ecologică, şi industriile verzi trebuie să fie locomotiva dezvoltării durabile a României în acest mileniu.

Naţionaliştii de viţă nouă militează pentru ca sămânţa industriei verzi din România să se dezvolte pe solul fertil al economiei civice. Ei vor veghea să nu se încalce şi să fie aplicate principiile generale ale dezvoltării durabile, cum ar fi: o producţie nesustenabilă nu poate conta drept „capital“; alocarea optimă a resurselor umane şi naturale trebuie să fie în concordanţă cu scara optimă la care trebuie să se desfăşoare activităţile economice – „small is beautiful“; diversitatea este parte integrantă a unei societăţi sustenabile; perspectiva intergeneraţională: generaţiile prezente au obligaţii faţă de cele viitoare; respect faţă de limite; sustenabilitatea ca principiu organizator reflectând interconectivitatea stabilită între problemele şi preocupările ecologice, economice şi sociale.

Mai presus de toate, naţionaliştii verzi susţin o amplă reformă morală. În acest context este foarte important ca economia civică să fie îmbrăţişată de Biserica ortodoxă iar principiile sustenabilităţii să fie traduse în termenii eticii creştine şi asociate valorilor creştine de smerenie, înfrânare, jertfire, modestie, cumpănire, dăruire. „Dezvoltarea durabilă” nu încalcă cu nimic spiritualitatea ortodoxă. Ea a fost adoptată și de mănăstirile de la Sfântul Munte Athos. De pildă, Mănăstirea Simonopetra a luat inițiativa de a restabili echilibrul ecologic, grav afectat a Muntelui Athos. A propus ca pădurile să nu mai fie defrișate la un interval de 20 de ani, ci la 40, o curățire mult mai atentă a pădurii și  menținerea arborilor tineri alături de cei mai bătrâni. Nevoile de energie ale mănăstirii sunt asigurate de energia solară. (vezi „Parinti contemporani din Sfantul Munte Athos”)

Naționalismul verde, economia civică, economia dăruirii, dezvoltarea durabilă, restaurarea morală – iată doar câteva dintre „formulele” care ar putea să ne racordeze la valori comune. Nimic nu este subversiv sau imposibil de împlinit. Incapacitatea noastră de a ne solidariza derivă în principal din egoism – fiecare se crede buricul pământului, fiecare vrea ca „formula” lui personală să fie recunoscută – lipsurile de tot felul, în principal, lipsa de competență, de entuziasm și de încredere reciprocă, nu mai  puțin, din credința slăbănogită în Sfanta Treime. Cum să trecem peste acest handicap major?  Prin smerenie si iubire.

Odată ce va fi fost înrădăcinată economia civică, societatea românească va redeveni o simfonie pluripersonală în care fiecare persoană va interpreta partitura sa, fiecare aducând o contribuţie concretă, fiecare profitând de pe urma acţiunii semenilor săi. Înţelegând că economia civică şi naţionalismul verde acţionează spre binele său şi al ţării, românul îşi va sufleca mânecile şi va trece la treabă. Vom fi uimiţi de entuziasmul ce-l va însufleţi, cât de repede şi de bine va fi restaurată din temelii România – în sfârşit, România noastră.

Naționalismul astăzi, dacă vrea sa fie o ideologie viabilă, trebuie să fie la înalțimea provocărilor zilei. Soluțiile și principiile politice și organizatorice din trecut sunt complet inoperante în noua paradigmă. În perioada interbelică, România avea o adevărată elită organică și un tineret jetfelnic. Astăzi avem o țara devastată, sate sărăcite și depopulate, o elită de maneliști, un popor îmbătrânit și un tineret care nu visează decat să plece cât mai rapid spre alte meleaguri. Astăzi naționalismul trebuie să fie smerit, să se intoarcă la cumpătare și la buna rânduială a gospodarilor harnici si hotarați. Să-și propuna ceea ce poate sa ducă la îndeplinire: sa transforme țara intr-un „tigru verde” cum este Norvegia, Danemarca sau Suedia.      Capitalul natural, înca foarte mare, este tot ceea ce ne-a mai ramas. Aparându-ne și valorificând capitalul natural al țării, ne vom aduce propria noastră contribuție la păstrarea ecosistemului europeean și astfel suntem în consonanță cu mișcările internaționale de apărare ale mediului înconjurator.

Romania are toate condițiile să devină un „tigru verde”. Ce ar trebui făcut pentru a atinge acest obiectiv? Să reformăm clasa politică – politica să nu mai fie trambulina spre căpătuială și jaf. Deja clasa politică actuală nu mai poate guverna țara. Dupa depolitizarea instituțiilor statului, trecem la ecologizarea țării, și la propriu și la figurat;   întronăm competența, disciplina și justiția în toate domeniile, recapitalizăm clasa de mijloc și ne concentrăm pe dezvoltarea agriculturii ecologice și a industriilor verzi. Între timp, punem ordine în sistemul de educație și formăm niște generații competente, cu dragoste de țară, de tradiții și iubitoare de aproape și de Dumnezeu.    Desigur, este greu.  Dar alternativa este dispariția de pe hartă a României. Nu mai există soluție „scăldată”. Cei care se situează de partea optimiștilor și luptătorilor, cei care au încredere azi în forțele schimbării radicale nu vor fi dezamăgiți.

4. FAMILIA

La temelia României  trebuie să stea familia traditională românească. Familia este întruchiparea perfectă a unităţii în diversitatea persoanelor, universul interpersonal al angajării reciproce, locul unde persoana se defineşte pe sine în relaţie cu ceilalţi  şi principala comunitate care se interpune între individ şi stat. Iata de ce  considerăm familia fundamentul  Romaniei integre  si prospere, unitatea de bază a  economiei sale civice.

O definiție sugestivă a familiei româneasti tradiționale ne-o ofera Mircea Platon in cartea “A Treia Forta. Romania profundă”: “acel poligon de șlefuire a ființei sub privirea atentă a matușilor și rudelor vagi dar intime, acel loc de deprindere a bunelor maniere, acel loc unde înveti să primesti un om în casă cum se cuvine, nu cu saleuri cumpărate de la colț si nu cu pahare de plastic, acel loc unde înveți valoarea semitonului, a șoaptei, a îngândurării, a tandreței, acel mic univers pe care copilul  nu-l părăsește doar pentru a deveni un alt consumator narcisist și pragmatic, ci o persoană care să afirme realitatea lumii, nu să o diminueze prin rău”.

În economiile si societațile de tip liberal şi socialist/neocumunist, temelia este “actorul economic”, individul-unealtă,  izolat sau  pierdut într-o masă informă de oameni, ca în comunism. Într-o astfel de ordine socio-econimică,  familiei îi revine un rol secundar, fiind redusă la valoarea ei economică de furnizor de “resurse umane”, consumatori si “sclavi pe plantații”

În ultimii douăzeci de ani, atât statul cât şi sectorul marilor companii au încovoiat spatele familiei, unul cu impozite şi hărţuieli birocratice, celălalt cu ritmuri epuizante de muncă. Au făcut ocolul lumii cazurile tinerilor corporatişti români morţi de atâta trudă pe plantaţiile transnaţionalelor.

Din cauza lipsei de oportunităţi din ţară, mii de familişti au luat drumul pribegiei lăsând în urma lor ogoare nemuncite şi copii cu ochii în lacrimi. Ce preţ au oare copiii care s-au sinucis de dorul părinţilor?

Spre deosebire de economia neoliberală, economia civică pe care o propunem, nu mai tratează familia drept un element neesenţial, de multe ori chiar stânjenitor, ceva ce ţine de „orele de după muncă“, nu îi mai relativizează importanţa şi nu o mai batjocoreşte prin inacceptabile lărgiri de sens, ci o repune în drepturi şi în stima care i se cuvine. Amintim faptul ca familia este cadrul, prin excelenţă de manifestare a “economiei dăruirii”, economia iubirii care i-a oferit fiecăruia dintre noi lucrurile esenţiale (dragostea, limba, credinţa, valorile morale, „cei şapte ani de acasă“) fără să ceară nimic în schimb.

Vom milita ca familia sa-si  recapete controlul asupra învațamântului de stat. Școala românească de astăzi  functionează  doar cu  scopul de a  scoate pe bandă rulantă tineri socializați meniți să devină viitori “sclavi fericiti”. Ne pronuntăm împotriva abordării tehnocratice a învățământului românesc, a separării, dupa vechile tipare industrialiste, a educației de învățământ, a familiei de economie și de școala. Lumea contemporană se îndreaptă către o reîntegrare a lor (dupa cum o arată și studiile unor reputați gânditori precum Allan Carlson, Adam K. Webb, ori Philip Blond in John Medaille, Ovidiu Hurduzeu, Economia libertatii, Bucuresti, Logos, 2009). Educația nu se face exclusiv  în școala publică, ci, mai ales, în familia restransă și în familia mare, comunitatea socio-economică organică extinsă (satul, parohia, cartierul).

Educaţia în spiritul economiei civice şi a valorilor noii societăţi, în special în etapele iniţiale de implementare a noii paradigme societale, va trebui să fie asigurată printr-o campanie susţinută de diseminare prin mass media, campanie adresată în special tinerilor. În paralel, curriculum-ul naţional va trebui să fie rapid adaptat şi îmbogăţit pentru ca învăţământul să formeze tinerii în spiritul valorilor şi practicilor unei societăți distributist-personaliste.

Vor fi eliminate din școli, necinistea, violența și drogurile. În prezent “copiii sunt sexualizați de mici și educați să gândească numai în termeni de success material, de ‘țeapa’, ‘tun’, să fie ‘vedete’ sau să fie ‘buni la învățatură’ ca să poată ‘pleca afara’ . În lipsa părinților reali (plecați la muncă sau încleștați in patimile lumii moderne), copiii cad pe mâna pseudoparinților, a ‘tătucilor’ de tot soiul: de la organisme ale statului la corporații, mafioți, bande, rețele de prostituție. “Tatăl nostru care esti in Ceruri” nu își mai găsește chipul și asemănarea în patriarhul de altă dată, ci in mafiotul cinic care își trimite copiii ‘la produs’ “. (Mircea Platon)

Susținem acele propuneri  de introducere a învățământului la domiciliu ca una dintre  formele  de educație a copiilor. Și neoliberalii și comuniștii au distrus simbolic și economic, familia tradițională. Vom aduce părinții acasă pentru ca parinții să-și poată aduna copiii de pe maidanele reale sau virtuale.

5. SOCIETATEA CA SIMFONIE PLURIPERSONALĂ

În lume, ordinea economică bazată pe inginerii financiare, practici mafiote şi monopoliste, dominantă până mai ieri, s-a prăbuşit. Din Argentina (unde muncitorii au preluat şi repus în funcţiune fabricile falimentate de oligarhi), până în Emilia-Romagna, cu economia ei de mici întreprinderi în reţea, Țara Bascilor unde prosperă economia distributistă, Marea Britanie unde Phillip Blond, consilier al primului ministru a propus o adevarată revoluţie distributistă, SUA cu explozia „noului agrarianism“ şi a formelor de asociere voluntară de tip cooperatist încurajate de Administraţia Obama, în nenumărate locuri de pe glob funcţionează deja o nouă economie.

Este o economie în care cetăţeanul de rând îşi recăpătă autonomia şi demnitatea. Noul sistem se impune ca o adevărată a treia forţă. Nu este vorba despre o altă inginerie economică şi financiară, ci de un model grass roots, construit de la firul ierbii, animat de un spirit şi de principii comune dar cu întrupări diferite de la ţară la ţară. Noua economie civică a României nu va mai veni la pachet de pe alte meleaguri pentru a fi implementată „creator“ sau „original“ de cleptocraţia autohtonă şi de „investitorii strategici“ de aiurea. De data aceasta, modelul economic şi social este „made in Romania“, gândit de adevăraţi profesionişti spre binele comun – al românilor şi, deopotrivă, al partenerilor noştri europeni.

Ştim prea bine dezastrul pe care l-a provocat ţării „economia de comandă“ a comunismului. În perioada „tranziţiei“ am simţit pe pielea noastră efectele „terapiilor de şoc“, ale „programelor de austeritate“ şi ale „privatizărilor“ frauduloase. Cu un stat anarho-tiranic – slab, slugarnic şi mafiot (după caz) în relaţiile cu plutocraţia, cu firmele transnaţionale şi cu propria sa birocraţie, autoritar, tiranic în relaţiile cu simplii cetăţeni – România nu poate ieşi la liman mergând pe drumurile bătute de bandele de jefuitori.

Este nevoie urgent de a treia cale şi a treia forţă, a economiei civice şi a dezvoltării durabile, a profesionalismului şi întrajutorării. O cale curată, o forţă tare şi dreaptă.

Nu putem avea un stat democratic fără o democraţie economică. Aşa cum cleptocraţia are nevoie de un stat mafiot, cu politicieni corupţi, şi un sistem economic dominat de concentrarea masivă a bogăţiei şi puterii în mâinile câtorva entităţi private – tot aşa existenţa micului întreprinzător, a ţăranului, a micului proprietar, a omului normal este grav ameninţată dacă nu se desfăşoară în cadrul unui stat civic şi al unei economii democratice.

Odată ce va fi fost înrădăcinată economia civică, societatea românească va lucra ca o simfonie pluripersonală în care fiecare persoană interpretează partitura sa, fiecare aducând o contribuţie concretă, fiecare profitând de toţi semenii săi.

Neîncrederea, apatia şi indiferenţa cetăţeanului român nu sunt stări congenitale. Ele sunt cauzate de un sistem care l-a făcut neputincios şi i-a răpit, una câte una, speranţele. Înţelegând însă că economia civică acţionează spre binele său şi al ţării, românul îşi va sufleca mânecile şi va trece la treabă. Vom fi uimiţi de entuziasmul ce-l va însufleţi, cât de repede şi de bine va restaura din temelii România – România noastră.

6. Manifestul COALIȚIEI PENTRU O ROMÂNIE  INTEGRĂ, VERDE  ȘI PROSPERĂ

Cei care sunt de acord cu ideile şi propunerile din Manifestul STĂPÂNI PE VIITORUL NOSTRU sunt chemaţi să se coalizeze într-o „a treia forţă“. Împreună, vom restaura o Românie Integră, Verde şi Prosperă. Dumnezeu să binecuvânteze România!

Devastată de experimentul socialism-comunismului, România s-a dedicat, în ultimii 20 de ani, experimentului neoliberal, un experiment nu mai puţin distrugător, dar mai subtil decât cel anterior. Seducţia pieţei libere, adică a unei pieţe neîngrădite şi nereglementate şi a incantaţiilor primejdioase ale „globalizării“ şi „eficienţei pieţelor financiare“ au găsit în România un teren extrem de fertil.

6.1. Consecinţele pentru România au fost dezastruoase:

• Băncile ţării au ajuns în mâinile străinilor.

• Bunurile ţării (resursele naturale şi energetice, capacităţile industriale, chiar şi apa) au fost vândute sau concesionate pe nimic investitorilor şi speculanţilor străini.

• Ţara depinde fiscal, financiar şi politic de organizaţii internaţionale (Comisia Economică Europeană, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială etc.).

• Sectorul agricol este fragil şi neperformant; industria agro-alimentară este ineficientă, risipeşte resursele, ameninţă sănătatea populaţiei şi distruge mediul învonjurător.

• Bogăţia este din ce în ce mai injust împărţită între români; proprietatea productivă, în loc să fie larg răspândită, este monopolizată în câteva mâini. (Prin „proprietate productivă“ înţelegem posesiunea fizică şi folosirea concretă a pământurilor, uneltelor şi cunoştinţelor precum şi a capitalului real, fizic, capabil să producă în mod responsabil şi sustenabil, nicidecum equity instruments şi alte scheme speculative).

• Instituţiile sociale, şcolile, universităţile, spitalele sunt în ruină.

• Populaţia demoralizată şi-a pierdut încrederea în sine, în instituţiile şi guvernele ţării, iar capitalul social este în mare parte delapidat; lăcomia şi egoismul au infectat toate relaţiile umane; maximizarea profitului pe termen scurt este un obiectiv generalizat al sistemului economic present.

• Un consumism agresiv, bazat pe împrumut caracterizează societatea de azi, năruind economia, dar mai mult decât atât, valorile morale: cumpătarea, munca cinstită, solidaritatea cu cei nevoiaşi şi lupta pentru binele comun.

• Exodul dureros şi distructiv al tinerilor continuă. Între 2002 şi 2012 aproape 3 milioane de români au emigrat spre alte ţări, în căutarea unei vieţi mai bune.

• Reputaţia internaţională îndoielnică a României şi incompetenţa clasei politice au dus şi duc în continuare la o slabă capacitate de negociere şi de apărare a intereselor ţării în relaţiile cu interlocutorii străini.

• Majoritatea românilor consideră că o guvernare incompetentă şi corupta, tradusă în politici greşite – indiferent de partid sau partidele care au fost la putere în ultimii 20 de ani – este cauza acestei situaţii catastrofale.

6.2. Cum putem ieşi din criza politică, economică şi morală?

Credem cu tărie că România, dacă vrea să devină „stăpână pe viitorul ei“ trebuie să adopte o „a treia cale“, una a bunului simţ, situată între dogmele discreditate ale socialism-comunismului şi iluziile seducătoare, dar discreditate de criza financiară din ultimii ani, ale capitalismului sălbatic şi corupt promovat de ideologiile neoliberale.

„Ceea ce ar fi trebuit să moară împreună cu comunismul este credinţa că societăţile moderne pot fi conduse după un principiu simplu, fie cel al planificării impuse de o voinţă autoritară, fie cel al reglării dictate de piaţă.“ (Charles Taylor, filozof canadian, în Etica autenticităţii, 1991).

Este nevoie de un set de politici bine gândite şi clar focalizate, ca şi de oameni competenţi şi integri la guvernare pentru a implementa aceste politici.

Este imperativ să se creeze o coagulare a forţelor civice şi politice de centru, care sprijină şi încurajează relaţii de asociere şi democraţia economică, în cadrul unui stat cu adevărat reprezentativ şi participativ.

Este imperativ să se restaureze rânduiala unei societăţi cu Lege, Moralitate, Tradiţie şi Conştiinţă, bazată pe trei valori esenţiale (cei trei D): Devotament faţă de neam şi glie, dăruire pentru aproapele nostru; Dreptate socială şi legalitate; Disciplină şi responsabilitate.

6.3. Propuneri de politici pentru un program de transformare a României

Este imperativ să se creeze sau să se întărească un cadru instituţional în care oamenii să aibă încredere, larg recunoscut ca reprezentând interesele întregii societăţi.

Este urgent ca oamenii să recâştige sentimentul că sunt proprietari ai resurselor şi pământului ţării, că nu sunt doar chiriaşi sau pălmaşi în propria lor ţară. Prin restaurarea economiilor locale şi a capitalului local, prin stimularea prin cadrul fiscal şi subvenţii a iniţiativei antreprenoriale, prin promovarea unei largi răspândiri a proprietăţii productive, România poate şi trebuie să devină o ţară de PROPRIETARI.

1# Protejarea pământului agricol. Este esenţial ca guvernul român să protejeze terenurile agricole şi să stimuleze o agricultură autohtonă sustenabilă. Guvernul trebuie să controleze vânzarea şi proprietatea pământului agricol. Indiferent de angajamentele luate în faţa Comisiei Europene, protecţia pământurilor agricole devine esenţială pentru o strategie naţională în sectorul agriculturii. Uniunea Europeană afirmă că susţine din ce în ce mai mult o agricultură biologică în scopuri ecologice şi alocarea de fonduri CAP (Common Agricultural Policy, Pilar II) pentru dezvoltarea mediului rural. România ar trebui să sprijine aceste politici pentru Programul 2013-2020 şi să scoată în evidenţă că protecţia pământului agricol este o condiţie necesară implementării strategiei naţionale, ea însăşi în conformitate cu obiectivele UE.

Guvernul ar trebui să dea un decret conform căruia pământurile în zone bine definite ale României nu pot fi folosite pentru alte scopuri decât agricultura. Achiziţionarea de pământuri în aceste zone de către un non-rezident (definit ca o persoană care nu a locuit cel puţin 360 de zile în România în ultimii doi ani) nu este permisă, fără aprobarea unei agenţii guvernamentale, special create în acest scop. Cererile de achiziţionare şi deciziile promulgate trebuie aduse la cunoştinţa publicului. O totală transparenţă este absolut necesară. Politici de acest gen există în Quebec şi în alte părţi din Canada, de mai bine de 30 de ani şi rămân în continuare în vigoare.

Pentru a evita concentrarea terenurilor în mâna câtorva latifundiari şi pauperizarea populaţiei locale (pe sistem latino-american) se va interzice concesionarea sau luarea în proprietate a mai mult de 500 de hectare.

2# Implementarea unei noi politici agro-ecologice. Este esenţial ca fermierilor mici şi mijlocii să li se ofere toate mijloacele pentru folosirea optimă a pământului lor, pentru propriul lor beneficiu şi al întregii ţări şi astfel să se restaureze demnitatea economică şi spirituală a satului românesc.

Agricultura României este compusă dintr-un număr foarte mare de mici ferme de subzistenţă (gospodăria ţărănească, ferma de familie), deşi 40% din pământul agricol este concentrat în 9600 de ferme mari şi foarte mari (Eurostat). Ferma de subzistenţă este de obicei văzută ca o slăbiciune. Numeroase studii au demonstrat însă că dimensiunile reduse ale fermei de familie sunt un avantaj, într-o agricultură sustenabilă de tip biologic.

Trebuie, deci, adoptate politici economice care să facă din România un Centru de Excelenţă în Europa în agricultura biologică şi sustenabilă. Statul trebuie să sprijine financiar şi tehnic fermierii mici şi mijlocii pentru accesarea fondurilor alocate în cadrul Programului Common Agricultural Policy (CAP), Pilonul II. În plus, politicile agro-ecologice trebuie să includă accesul micilor fermieri la pieţele regionale şi locale, accesul la credite şi asigurări împotriva riscurilor climaterice, cercetare şi dezvoltare în agronomie, educaţie şi sprijin pentru formarea de asociaţii (cooperative) ale fermierilor şi pentru înfiinţarea unor bănci agricole proprii.

3# Promovarea şi sprijinirea cooperativelor agricole. Este imperativ să se demistifice concepţia actuală despre cooperative, ca o schema colectivistă de tip comunist şi să se încurajeze şi sprijine financiar, tehnic şi fiscal dezvoltarea de forme asociative (cooperative) de aprovizionare, marketing şi distribuţie în agricultură, şi nu numai.

„Cooperativele sunt un fenomen prezent în întreaga lume, cu peste 800 milioane de membri, mai mult decât dublu faţă de totalul de acum trei decenii. Numărul americanilor care sunt membrii unei cooperative, este mai mare decât al celor care deţin acţiuni la bursă.“ (M. Kelly, 2009) 

Cooperativele, prin volumul activităţilor lor, oferă fermierilor mici şi mijlocii, care rămân proprietarii pământului pe care-l lucrează, avantajele marilor fermieri în ceea ce priveşte cumpărarea de bunuri şi servicii necesare activităţilor agricole sau în ceea ce priveşte vânzarea produselor lor supermarketurilor şi altor mari reţele de distribuţie. Cooperativa le asigură fermierilor mici şi mijlocii o poziţie de „egal la egal“ în negocierile lor cu marile corporaţii din sectorul agro-alimentar!

4# Parteneriatul sat-oraş, una dintre cheile dezvoltării României. Creaţi parteneriatele sat-oraş care vor conduce la:

4.1# „Reprofesionalizarea satului românesc“ prin importul în zonele rurale de aptitudini tehnice şi mici capacităţi industriale şi „exportul“ înapoi către zonele urbane de produse cu valoare adăugată.

4.2# Crearea la sate a unui sistem de subcontractare cu un număr mare de ateliere mici.

4.3# Bănci populare cooperatiste.

4.4# Încurajarea agriculturii susţinute de comunitate (Community Supported Agiculture).

5# Pentru o Românie verde. Este necesară transformarea României într-un „tigru verde“ al Europei prin promovarea unui model de economie civică şi dezvoltare durabilă, bazată pe noile industrii verzi; vor fi promovate, întărite şi strict aplicate legile şi cadrul fiscal care asigură echilibrul dintre dezvoltarea economică şi calitatea mediului înconjurător. „Imperativul ecologic“ trebuie să primeze în faţa „modernizarii“, „dreptului la proprietate“ şi a „maximizării profiturilor“ când acestea sunt invocate pentru a rade de pe suprafaţa pământului munţi întregi (Roşia Montană), pentru a defrişa pădurile şi distruge biodiversitatea sau echilibrul natural (de exemplu, construcţii de şosele în zonele naturale protejate, distrugerea râurilor de munte prin microhidrocentrale).

6# Investiţi în turismul ecologic. Este necesar să se investească în infrastructura turistică şi în promovarea României, ca o oază de reîntoarcere la natură, de regenerare trupească şi sufletească. Frumuseţea deosebită a naturii, păstrarea unor tradiţii milenare, bogăţia şi diversitatea folclorică, patrimoniul cultural şi religios sunt daruri de care se mai bucură puţine ţări din lume. România trebuie să le păstreze, promoveze şi valorifice spre folosul generaţiilor de azi şi de mâine.

7# Stopaţi privatizarea întreprinderilor de stat! Este imperativ să se oprească toate privatizările întreprinderilor de stat şi să se îmbunatăţească şi modernizeze managementul şi guvernanţa lor. Guvernul trebuie să facă o evaluare continuă a acestor întreprinderi şi să acţioneze prompt atunci când se cuvine. CEC-ul (recapitalizat) şi Exim-Bank trebuie folosite ca instrumente ale dezvoltării economice. Ele vor fi modernizate şi eficientizate prin mutualizare, cu stipularea clară că nu vor putea fi trecute în mâini private. Poşta şi CEC-ul vor fi transformate într-o reţea de cooperative operând în franciză sub o organizaţie umbrelă; fiecare „nod“ al reţelei având o deplină autonomie bugetară şi răspunzând cerinţelor locale.

8# Un plan strategic pentru exploatarea zăcămintelor de gaze, petrol şi minereuri. Este esenţial ca România să lanseze o strategie naţională şi un plan de dezvoltare dinamic, dar care să respecte cu stricteţe mediul înconjurător, pentru exploatarea zăcămintelor de gaze, petrol şi minereuri cu scopul maximizării valorii lor pentru adevăraţii proprietari ai resurselor, cetăţenii României.

9# Crearea unui Fond Suveran Naţional. Trebuie evaluată posibilitatea creării unui Fond Suveran Naţional în care să se acumuleze o parte din redevenţele şi profiturile provenind din exploatarea resurselor naturale. Şi aceasta, pentru o împărţire echitabilă a veniturilor din aceste surse cu generaţiile viitoare.

10# Reclădiţi sistemele de învăţământ, cercetare şi de sănătate. Este imperativ să se investească în educaţie, cercetare şi sănătate şi să se sprijine fiscal şi tehnic crearea de forme asociative (cooperative) în educaţie (vezi universitatea Cooperativei Mondragón din Spania, una din cele mai mari cooperative din lume), sau în sănătate (Cooperative Mutual of Omaha, Health Partners HMO, ambele din SUA).

11# Implementati un sistem de remunerare care să încurajeze rămânerea în ţară a medicilor şi a altor profesionişti. Este esenţial să se calibreze sistemul de remunerare şi să se ofere şanse de dezvoltare profesională tinerilor absolvenţi de medicină, politehnică, management şi administraţie publică şi a altor categorii, cu scopul păstrării lor în ţară. Românii din străinătate vor fi atraşi înapoi în ţară prin programe preferenţiale (de exemplu, bazate pe punctaj, ca în Canada, sau pe cunoştrinţe şi educaţie, ca în SUA).

12# Creaţi şi implementaţi un sistem de impozitare echitabil şi progresiv. Este necesar să se modifice gradual sistemul de impozitare. Pentru impozitul pe venit, trebuie introdusă o scară de impozitare progresivă în funcţie de venitul personal, pentru o impozitare mai echitabilă a veniturilor şi pentru acoperirea cheltuielilor şi investiţiilor necesare relansării României pe calea prosperităţii. Taxa pe produse şi servicii (TVA), taxa care penalizează pe cei mai săraci trebuie diminuată, cu prioritate pentru produsele de strictă necesitate. În acelaşi timp, este imperativ să se mărească eficienţa colectării taxelor şi să se prevadă penalităţi importante împotriva evaziunii fiscale; trebuie mărite taxele pe profit, atunci când profitul depăşeşte profitul tipic al unei întreprinderi mici şi mijlocii.

Un studiu recent realizat de trei economişti români (Dăianu, Kallai, Lungu), arată că, în 2009, veniturile şi impozitele la bugetul statului reprezentau doar 27,9% din PIB, procent inferior celui obţinut de Serbia (35,5%), Muntenegru (35,5%), Croaţia (34,1%), Bulgaria (30,6%). În privinţa economiei subterane, studiul arăta că în anul 2010, la o economie gri de 27% din PIB, adică 139 miliarde de lei, evaziunea fiscală ar fi fost de 12,3% din PIB, din care doar taxa pe valoarea adaugată reprezintă 6,5% puncte procentuale (sursa: curs de guvernare.ro).

13# Adoptaţi o poziţie fermă în relaţia cu FMI şi UE în privinţa reducerilor bugetare şi privatizarilor; amânaţi intrarea în zona euro!

14# „Legea ne este dascăl“ (Aristotel). În plan legislativ vor trebui luate urgent măsuri pentru:

14.1# Schimbarea sistemului actual de impozitare, care favorizează firmele mari şi descurajează firmele mici.

14.2# Reducerea birocraţiei în relaţia firmelor mici cu statul (raportări, aprobări, controale).

14.3# Sincronizarea legislaţiei din domeniul firmelor asociative (cooperaţie) cu cea europeană.

14.4# Stimularea prin lege a legării calităţii de proprietar de aceea de producător.

14.5# Dezvoltarea unui cadru legislativ pentru intărirea IMM-urilor pe modelul Small Business Act (SBA) din SUA sau pe formulele propuse de UE. În ceea ce priveşte companiile mari care activează în România, o economie a proprietarilor impune participarea nemijlocită a lucrătorilor la beneficiile create de produsul muncii lor. Se impune, prin urmare, în perspectiva imediată, dezvoltarea unor soluţii legislative pentru programe de participare la beneficii şi acordarea de acţiuni la aceste companii după modelul ESOP (Employee Stock Owership Plan) dezvoltat în SUA.

15# Întăriţi familia, opriţi declinul demografic! Economia civică pe care o propunem nu mai tratează familia drept un element neesenţial, de multe ori chiar stânjenitor, ceva ce ţine de „orele de după muncă“, nu îi mai relativizează importanţa şi nu o mai batjocoreşte prin inacceptabile lărgiri de sens, ci o repune în drepturi şi în stima care i se cuvine. În ultimii douăzeci de ani, atât statul cât şi sectorul marilor companii au încovoiat spatele familiei, unul cu impozite, tăieri de salarii şi hărţuieli birocratice, celălalt cu ritmuri epuizante de muncă şi tratarea de multe ori a salariatului român ca pe un „sclav pe plantaţie“.  Nu-i de mirare că asistăm în prezent la un declin demografic catastrofal. Acest declin va putea fi stopat, măcar parţial, prin „adoptarea şi aplicarea unei politici de populaţie pe termen lung şi foarte lung“ (Vasile Gheţău) şi restaurarea unei societăţi cu Lege, Moralitate, Tradiţie şi Conştiinţă.

Dr. Ovidiu Hurduzeu, Dr. Mihaela Fîrşirotu, Sursa – think tank CRIP

Anunțuri

4 răspunsuri la Proiect de Țară

  1. Alex Imreh zice:

    „A treia forţă“ şi noua revoluţie industrială
    De Ovidiu Hurduzeu – http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.ro/2010/02/treia-forta-si-noua-revolutie.html

  2. Cum se poate realiza noua revolutie industriala fara o noua revolutie juridica?

  3. Pingback: Obiectiv final – economia civică, după modelul emilian. Calea – o îmbinare între o bază civilă larg distribuită și un leadership vizionar/charismatic. Resursele există, mai trebuie structurare. | Alex Imreh

  4. Pingback: traditionaliști vs progresiști? | a3f.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s