Another stolen ‘revolution’? Inside Syriza – the Dragasakis right wing vs the Lafazanis radical left. A coup by banks not tanks.

Traducerea în limba româna e făcută de Cezar Turcanu, o găsiți în partea a doua, mai jos..

Excerpts from an interview with Stathis Kouvelakis, Syriza spokesperson and central committee member: The Struggle Continues – an account of what has transpired over the last few weeks in Greece.

It was quite obvious, actually, that during the downward spiral of concessions the government and Tsipras realized that whatever they proposed was never going to be enough for the troika. By the last week in June, it was clear that the agreement that was more or less taking shape would not pass the internal test within Syriza and would not pass warthe test of public opinion. When the referendum was proposed in the cabinet meeting the rightist wing of the government, lead by Deputy Prime Minister Giannis Dragasakis — disagreed with the move. Dragasakis is actually the person who has been monitoring the whole negotiation process on the Greek side. Everyone on the negotiating team with the exception of the new finance minister, Euclid Tsakalotos, are his people and he was the most prominent of those in the cabinet who really wanted to get rid of Varoufakis. Panagiotis Lafazanis said that the referendum was the right decision, albeit one that came too late, but he also warned that this amounted to a declaration of war, that the other side would cut off the liquidity and we should expect within days to have the banks closed. Most of those present just laughed at this suggestion.

In a way, as I have said, the right wing of Syriza was much more lucid about what they were up against. This explains also what happened during the week of the referendum at that level. Tsipras was put under extreme pressure by Dragasakis and others to withdraw the referendum. He didn’t do that, of course, but he made it clear that his next moves were the ones that the right wing would agree with, and the measure was not a break with the line that had been followed up until that point, but was rather a kind of tactical move from within that framework. The referendum unleashed forces that went far beyond the tactical intentions of Tsipras, the government were clearly overtaken by the momentum that was created by the referendum. They tried therefore by all means to put the devil back into the box. The way Tsipras dealt with pressure from Dragasakis was that he accepted their line and sent that infamous letter to the Eurogroup and before that the letter asking for a new loan. That Wednesday was crucial, some people even talked about an internal coup happening.

The referendum initiative was taken (by Tsipras and Lafazanis left) from above, as the result of internal contradictions (with Dragasakis righ), it ended up liberating forces that went far beyond a leader’s intentions. This is very important, because it also has to be understood that one of the biggest difficulties that Tsipras has to face now after the surrender of yesterday’s agreement is the very dubious political legitimacy of this move after the referendum. We have to understand that it is a complete illusion to pretend that the referendum didn’t happen. It did happen, and it’s clear to both international public opinion and Greek society that Tsipras is betraying a popular mandate.

Is Tsipras some sort of Machiavellian super-tactical genius or some type of wild gambler overtaken by events? I definitely think that Tsipras lost his gambling : actually Tsipras and the leadership has been following very consistently the same line from the start. They thought that by combining a “realistic” approach in the negotiations and a certain rhetorical firmness, they would get concessions from the Europeans. They never prepared for other alternatives. They were however increasingly trapped by that line, and when they realized that they were trapped, they had no alternative strategy. They consistently refused any other strategy, and they also made it practically impossible for another approach to be implemented when there was still time for that.

In the interview he gave a couple of days ago to the New Statesman, Varoufakis says that a small team of people around him worked during the week leading to the referendum on an alternative plan including state control of the banks, issuing of IOUs and disconnection of the Greek central bank from the Frankfurt ECB, so on a sort of gradual exit. But that clearly came too late and was rejected by nearly all the rest of the economic team of the cabinet, by which he essentially means Dragasakis. His plan was voted down, 4 to 2, by the Cabinet. And Tsipras, of course, validated that decision.  The resignation of Varoufakis was bound to follow:  “That very night the government decided to make major concessions to the other side (without considering the Grexit alternetive). The council of political leaders lead by our PM voted on the premise that whatever happens, whatever the other side does, we will never respond in any way that challenges them. And essentially that means folding. … We ceased to negotiate.”

Varoufakis makes it clear that what’s at stake is not simply the Greek bailouts, but rather than sovereignty of every European nation, and the democratic principle in itself. „In the coup d’état the choice of weapon used in order to bring down democracy then was the tanks. Well, this time it was the banks.” Referring to the Eurogroup “What we have is a non-existent group that has the greatest power to determine the lives of Europeans. It’s not answerable to anyone, given it doesn’t exist in law; no minutes are kept; and it’s confidential. No citizen ever knows what is said within . . . These are decisions of almost life and death, and no member has to answer to anybody.”

We have to stress the continuity of the line of Tsipras. This is also the reason I think the word “betrayal” is inappropriate if we are to understand what is happening. Of course, objectively we can say that there has been a betrayal of the popular mandate, that people very legitimately feel they have been betrayed. What I think actually happened was that Tsipras honestly believed that he could get a positive outcome by putting forward an approach centered on negotiations and displaying good will, and this also why he constantly said he had no alternative plan. He thought that by appearing as a loyal “European,” deprived of any “hidden agenda,” he would get some kind of reward. On the other side, he showed for some months a capacity to resist to the escalating pressure and made some unpredictable moves such as the referendum or travelling to Moscow. He thought this was the right mix to approach the issue, and what happens is that when you consistently follow this line you are led to a position in which you are left only with bad choices.

We have to distinguish two elements within the government. The first is the rightist wing of the government led by two of the main economists, essentially Dragasakis but also Giorgos Stathakis. And then the core leadership, Tsipras and the people around him. The first group had a consistent line from the outset — there was absolutely no naïveté on their part. They knew very well that the Europeans would never accept a break with the memorandum. This is why Dragasakis from the outset did everything he could not to change the logic of the overall approach. He clearly sabotaged all the attempts for Syriza to have a proper economic program, even one within the framework that had been approved by the majority of the party. He thought that the only thing you could get was an improved version of the memorandum framework. He wanted his hands completely free to negotiate the deal with the Europeans, without himself appearing too much at the stage, he succeeded in controlling the negotiation team, especially once Varoufakis had been sidelined. In summer 2013, he gave a very interesting interview that created a lot of buzz at the time. What he was proposing was not even a softer version of Syriza’s program, but in reality a different program that was a slight improvement of the existing agreement that New Democracy signed.

And then you have the other approach, that of Tsipras, which was indeed rooted in the ideology of left-Europeanism. I think the best illustration of that is Euclid Tsakalotos. When asked what had struck him most since he was in government, he replied by saying that he was an academic, his job was to teach economics at a university, so when he went to Brussels he had prepared himself very seriously, he had prepared a whole set of arguments and was expecting exactly elaborated counter-arguments to be presented. But, instead of that, he just had to face people who were endlessly reciting rules and procedures and so on. Tsakalotos said he was very disappointed by the low level of the discussion. In the interview to the New Statesman, Varoufakis says very similar things about his own experience, although his style is clearly more confrontational than Tsakalotos’s. From this it is quite clear that these people were expecting the confrontation with the EU to happen along the lines of an academic conference when you go with a nice paper and you expect a kind of nice counter-paper to be presented.

I think this is telling about what the Left is about today. The Left is filled with lots of people who are well-meaning, but who are totally impotent on the field of real politics. It is also telling about the kind of mental devastation wrought by the almost religious belief in Europeanism. For these people the choice is between two things: either being “European” and accepting the existing framework, which somehow objectively represents a step forward compared the old reality of nation-states, or being “anti-European” which is equated with a falling back into nationalism, a reactionary, regressive move. Until the very end, those people believed that they could get something from the troika, they thought that between “partners” they would find some sort of compromise, that they shared some core values like respect for the democratic mandate, or the possibility of a rational discussion based on economic arguments.

The whole approach of Varoufakis’s more confrontational stance amounted actually to the same thing, but wrapped in the language of game theory. What he was saying was that we have to play the game until the very, very, very end and then they would retreat, because supposedly the damage that they would endure had they not retreated was too great for them to accept. But what actually happened was akin to a fight between two people, where one person risks the pain and damage of losing a toe and the other their two legs. I think that in this case we can clearly see what the ideology at work here is. Although you don’t positively sign up to the project and you have serious doubts about the neoliberal orientation and top-down structure of European institutions, nevertheless you move within its coordinates and can’t imagine anything better outside of its framework.

Let’s talk about the referendum itself again, what are the key sources of the “no” vote? The referendum happened in a context of liquidity crisis, banks closing, hysterical media backlash, and other parties pushing for the “yes” vote. But then something happened to trigger a counter-reaction of enormous scale from ordinary Greeks. Even relatively mainstream commentators recognized that this was the most class-divided election in Greek history. In working-class districts you had 70 percent and above for “no,” in upper-class districts you had 70 percent and above for “yes.” The hysterical backlash of dominant forces and the dramatic concrete situation created by the closure of banks and the cap on cash withdrawals and so on, created within the popular classes a very easy identification that the Yes camp was everything they hated.

Another impressive aspect is the radicalization of the youth. This is the first moment since the crisis that the youth in its mass actually made a unified statement. Eighty-five percent of those from eighteen to twenty-four voted “no,” which shows that this generation, which has been completely sacrificed by the memorandum, is very aware of the future ahead of it and has a clear attitude with regards to Europe. The French daily Le Monde had this article asking how come these young people, who had grown up with the euro, Erasmus programs, and European Union are turning against it, and the response from all those interviewed was simple: we have seen what Europe is about, and Europe is about austerity, Europe is about blackmailing democratic governments, Europe is about destroying our future. This also explains the massive and combative rallies of that week, especially culminating with the Friday, July 3 rallies in Athens and other major cities in Greece. 

Everywhere the discussion was around two different issues: why has the government done so little so far, why has it been so timid? And also what are you going to do after the No victory? There was a massive amount of anxiety about what would happen after the victory. I was not expecting the No to reach the threshold of 60 percent. It has to be said that among the top Syriza cadres, only Lafazanis had predicted that and very few even among the Left Platform agreed with him. Most expected something like 55 percent.

The third dimension is certainly that of national pride. This explains why outside the big urban centers, where the class lines are more blurred, in the Greece of the countryside and small cities, even there the “no” vote won a majority. It was a “no” to the troika, it was a “no” to Juncker. It was perceived that even for those who are skeptical of the government and don’t identify with Syriza or Tsipras saw that this was clearly an attempt to humiliate an elected government and maintain the country under the rule of the troika.

The first immediate impact of this massive victory of the “no” vote was to increase the disintegration of the opposition parties. On the very evening of the result, these people were completely defeated — this was by far the hardest defeat of the pro-austerity camp since the start of the crisis. It was much clearer and more profound than the January elections, because they had regrouped and mobilized all their forces but still suffered a devastating defeat. They didn’t win a single county in Greece. New Democracy leader and former Prime Minister Antonis Samaras resigned almost immediately. And then, only hours later, this entire camp was resuscitated and legitimized by Tsipras himself when he called for the “council of political leaders” under the chair of the president of the republic, an open Yes supporter, who had been appointed by the Syriza majority in parliament in February. At that meeting you saw an extraordinary thing happen — the head of the victorious camp accepted the conditions of the defeated camp. This, it has to be said, is something that’s unique in political history. I don’t we’ve ever seen this before.

Immediately after the referendum the government  took the initiatives to deactivate the dynamic that was emerging with the referendum. Hours after the announcement of the final resort, this meeting of all the political leaders was called, which fixed somehow an agenda entirely different from that expressed by the “no” vote. The content of this new agenda was that whatever happens Greece had to stay in the eurozone, following the Dragasakis line. And the most emphatic point of the joint statement signed by all the political leaders — with the exception of the Greek Communist Party (KKE), who refused to sign, and the Nazis, who were not invited to the meeting — was that this referendum was not a mandate for a break but a mandate for a better negotiation. So from that moment onwards the mess had been set.

It’s also worth saying that what was happening during that week was a process of radicalization in public opinion. You could feel and hear that in the streets, workplaces, all kinds of public spaces. People felt they have nothing to lose anymore, they were willing to take risks and to give a battle. The combative spirit of the Friday rallies was another indication of that. It was quite impressive. Personally, I have seen nothing like that in Greece since the 1970s.

In July 11 there was the vote in parliament on the proposals sent by the Greek government to the Eurogroup. The government had accepted the perspective of a new austerity plan, the government was asking for approval on its U-turn. Those proposals were finally approved by 251 MPs out of 300, with the pro-austerity parties massively backing them. Although it is not legally binding, in Greek constitutional history, when a government loses control of its majority, the famous dedilomeni as it is called (“declared majority”), it has to go for new elections. This is why immediately the discussion of new elections started. The new elections have already been announced — now it’s just a question of when they are  going to happen.

There is a bottom line now: all the MPs of the Left Platform will reject the new memorandum in the next vote, this has already been announced. The two most important ministers and figures of the Left Platform, Lafazanis himself and the deputy minister of social affairs, Dimitris Stratoulis voted “no” in order to make it clear. Lafazanis also issued a statement saying that while that was the political position of the Platform, they were not trying to overthrow the government. Everyone became aware that there was a split within Syriza’s parliamentary group. The next vote, which will determine the future of Syriza and the country, will be the vote on the agreement signed on Sunday. I can say is that the decision of the Left Platform is to reclaim the party and demand a party congress. I think it’s quite clear that this U-turn of Syriza has only minority support within the party.

If the radical part will not be able the reclaim the party, the process leading to the disintegration of Syriza will continue. Syriza as we knew it is over and splits are absolutely inevitable. The only issue now is how they will happen and what form they will take. That was the target of the Troika, to block reforms by keeping busy the Government with ‘negotiations’, than force capitulation when the banks finished the money, than produce splits within Syriza. The trojan horse of the Troika was Dragasakis leading the ‘economists’, the tehnocrats.  What is also likely to happen is a drastic reshaping of a governmental majority, towards some form of “national unity” or “great coalition” cabinet. The whole logic of the situation points to that direction. The four ministers of the Left Platform will leave the cabinet this week and tomorrow’s vote in parliament on the agreement will validate the existence of a new pro-austerity majority, regrouping most of the Syriza’s MPs and all other parties. It is expected that as many as forty Syriza MPs will reject the agreement and they might be followed by some from the Independent Greeks. Already the leader of To Potami behaves like a minister in waiting and the Right discusses quite openly the possibility of joining the government, although no such decision has been taken yet.

The agreement signed last weekend between the Greek government and the Eurogroup is at all levels the total continuation  of the shock therapy applied consistently to Greece over the last five years. It goes even further than everything that has been voted on so far. It includes the austerity package that was being consistently put forward by the troika for months, with high primary surpluses targets, increasing the revenue through VAT and all the exceptional taxes that have been created these last years, further cuts to pensions, and in public sector wages actually because the reform of the salary scale will certainly entail cuts in wages.
There also important institutional changes, with the inland revenue becoming fully autonomous from domestic political control, actually it becomes a tool in the hands of the troika, and the creation of another “independent” board, monitoring fiscal policy, and habilitated to introduce automatically horizontal cuts if the targets in terms of primary surpluses are not met.
Now what has been added, and gives a particularly ferocious flavor to this agreement, are the following: first it emphatically confirmed that the IMF is there to stay. Second, the troika institutions will be permanently present in Athens. Third, Syriza is prevented from implementing two of its major commitments like reestablishing labor legislation — there were some vague references to European best practice, but it was explicit that the government could not return to past legislation — and of course this is also true for increasing the minimum wage.
The privatization program is scaled up to an incredible level — we’re talking about €50 billion of privatization — so absolutely all public assets will be sold. Not only that, but they will be transferred to an institution, all of them, completely independent from Greece. There was talk of it being in Luxembourg — actually it will be based in Athens — but it will be completely removed from any form of political control. This is typically the kind of Treuhand process that privatized all the assets of the East Germany.
And the strongest of all these measures is that with the exception of the bill on humanitarian measures — which is very reduced of what Syriza’s program, essentially a symbolic gesture — on all the rest of the few bills passed by the government on economic and social policy, the government will have to repeal them.

There are many things we can criticize this government for, but honestly them trying somehow to shift the burden of responsibility to ANEL is the least relevant one. I would even say the most shocking moves in the realm of defense or foreign policy — for instance, continuing the military agreement with Israel, carrying out joint exercises in the Mediterranean with the Israelis — all these are decisions made by key Syriza people, like Dragasakis. It’s quite telling that he was representing the Greek government in the reception given by the Israeli embassy to celebrate twenty-five years of normal diplomatic relations between Greece and Israel.

However the Syriza government going through the 5 months of negotiations  has succeeded in making the EU much more hated by the Greek people than anything Antarsya or KKE has been able to accomplish in twenty years of anti-EU rhetoric in that field!

What is the bigger picture now? We have a new memorandum, and we have a reconfiguration of the parliamentary majority that is behind this new memorandum. This will be symbolically validated by the forthcoming vote, where we will see most of Syriza MPs voting together once again with pro-austerity parties for a new memorandum, and once again we have a gap between the political representation of this country and the people. So this contradiction needs to be resolved. The big question is what will be the level of social mobilization against the tsunami of measures that will fall now on the shoulders of the working people and of course the absolute urgency of reconstituting a fighting, anti-austerity left. That’s the main challenge of course. We know we have some elements to reconstruct the radical left, we know the heavy responsibility lies on the shoulders of the Left Platform because it is the most structured, coherent, and politically lucid part of that spectrum of forces. So that will be the test of the coming months.

There are only two possibilities for the Greek situation, confrontation or capitulation. So we had capitulation, but we also had confrontational moments that were very poorly led on the side of the government. That was the real test. Obviously the strategy of the “good euro” and “left-Europeanism” collapsed, and many people realize that now. The process of the referendum made that very clear, and the test went up to its extreme limits. This was a tough lesson, but a necessary one. We need political successes, including at the electoral level, to trigger new cycles of mobilization.

Everybody in the Government has been absorbed the last 5 months by the so-called negotiations, which are just a joke of course. I think the best expression for those negotiations was reported by the Guardian correspondent in Brussels, Ian Traynor, who wrote that an EU official called them an “exercise in mental waterboarding.” All the energy of the Government went into ‘negotiations’ instead of making real reforms. The Troika kept the pressure on the Syriza government day after day until there were no more money in the banks. This whole negotiation process by itself triggered passivity and anxiety among the people and the most combative sectors of society, leading them to exhaustion. Before the referendum the mood was clearly, “We can’t stand this kind of waterboarding process anymore, at some point it has to end.”

Syriza implemented almost nothing of its electoral program. The best Left Platform ministers have been able to do is block a certain number of processes, particularly privatization in the energy sector that had been previously initiated. They won a bit of time, but that was all. What we also clearly saw in that period is that the government, the leadership, became totally autonomous of the party.

We had been neutralized and overtaken by the endless sequence of negotiations and dramatic moments and so on, and it was only when it was already too late, in that plenary meeting of the parliamentary group, that a reduced version of that proposal was finally made public and started circulating. This is clearly something we should have done before.
Grexit needs to be prepared for practically and that there was a political decision to not prepare anything and therefore cutting off any possibility, materially speaking, of alternative choices at the most critical moment. It was that bridge-burning type of strategy that was very systematically put forward by the government. And I think this was the obsession more particularly of Giannis Dragasakis — he made it impossible to make any moves towards public control of the banks. Dragasakis is the man of trust actually of the bankers and sectors of big business in Greece and has made sure that the core of the system would remain unchanged since Syriza took power.

It was a mistake not to have presented our alternative plan before, but a document has been submitted in the plenary meeting of the parliamentary group, and that was put forward as a common statement of the Left Platform, involving the two components of the Left Current and the Red Network. It’s absolutely crucial to maintain the coherence between those two components. But it’s even more crucial, actually, for the Syriza left to operate in a cohesive way. It will be a race between the functioning and legitimacy of the party and the way to manipulate the political agenda and timetable, more particularly calling for new elections.
Costas Lapavitsas’s is one of the five people who signed the document offered by the Left Platform which makes it clear that an alternative – the Grexit – is possible even now, immediately. Costas emphasized in the declaration he made, behind closed doors in the parliamentary group that Grexit needs to be prepared for practically and that there was a political decision to not prepare anything and therefore cutting off any possibility, materially speaking, of alternative choices at the most critical moment.
In restricted cabinet meetings, the so-called government council, where only the ten main ministers take part, Varoufakis had mentioned the necessity in the spring to consider Grexit as a possible action and prepare for that. The initial preparations for Grexit done by Varoufakis were vague and poorly prepared, he had no time to do better. He slept 2 hours per day for 5 months, being to busy with Troika negotiations.

Not everyone has been defeated in the same way and to the same extent. Greek people know, and the media constantly repeat that the main alternative to Tsipras within Syriza is Lafazanis with the Left Platform. We have a basis from which to start a new cycle, a force that has been at the forefront of that political battle and carries this unprecedented experience.

O altă “revoluție” furată? Dezvăluiri din interiorul Syriza – dreapta tehnocrata Dragasakis vs. stânga radicală Lafazanis.
Traducerea în limba româna este făcută de Cezar Turcanu.

Fragmente dintr-un interviu din 14.07.2015 cu Stathis Kouvelakis, purtător de cuvânt și membru al Comitetului Central Syriza: Lupta Continuă – negocierile Syriza/Troika.

Devenise evident pentru guvern și pentru Tsipras în cursul spiralei de concesiuni, că nici o propunere nu va fi acceptată deTroică. În ultima săptămână a lunii iunie la fel devenise clar că înțelegerea care lua treptat formă, nu va putea trece nici testul intern în cadrul Syriza și nici testul opiniei publice. Când referendumul a fost propus în cadrul ședinței de Guvern, aripa dreaptă a guvernului, condusă de Vicepremierul Ianis Dragasakis, s-a opus. Dragasakis este de fapt persoana care a monitorizat întregul proces de negociere de partea Greciei. Toți cei din echipa de negociere cu excepția noului Ministru de Finanțe,EuclidTsakalotos, sunt oamenii lui și el a fost cel mai proeminent dintre membru al cabinetului care vroia să scape de Varoufakis. Panagiotis Lafazanis a zis că referendumul reprezintă calea corectă, deși decizia a fost luată cam târziu, dar a și avertizat că era echivalentul unei declarații de război, că cealaltă tabără va tăia sursa de lichidități și că va forta astfel închiderea . Majoritatea celor prezenți pur și simplu au râs de această idee.

Într-un fel aripa dreaptă a Syrizei a fost mult mai lucidă în privința obstacolelor cu care se confruntau. Asta explică ceea ce s-a întâmplat în săptămâna referendumului la acel nivel. Tsipras a fost pus sub o presiune foarte mare din partea lui Dragasakis și a altora ca să anuleze referendumul. Nu a făcut asta, evident, dar a zis clar că următoarele sale mișcări vor fi cele cerute de aripa dreaptă de Dragasakis. Referendumul nu a reprezentat o ruptură cu linia care a fost urmată până atunci, a fost mișcare tactică în interiorul aceleiași strategii, Tsipras a vrut referendum doar pt a putea negocia mai bine. Dar referendumul a stârnit forțe care nu intrau în planul lui Tsipras și guvernul a fost clar luat prin surprindere de avântul creat de oameni. Au încercat apoi să bage duhul înapoi în lampă, sa stopeze energiile descatusate. Tsipras a răspuns la presiunile venite din partea lui Dragasakisa prin acea scrisoare notorie către Eurogrup și înainte de asta printr-o scrisoare în care cerea un nou împrumut. Acea zi demiercuri a fost hotărâtoare, unii chiar au zis că a fost  ca o lovitură de stat internă.

Inițiativa pentru referendum a fost luată (de câtre Tsipras și stânga lui Lafazanis) de sus ca și rezultat al contradicțiilor interne (cu dreapta lui Dragasakis), dar a ajuns să elibereze forțe care mergeau dincolo de intențiile liderilor. Asta este foarte important, pentru că cea mai mare problemă a lui Tsipras după capitularea de ieri este legitimitatea politică din moment ce a trecut peste toate promisiunile in care se angaja ca nu va ceda. Trebuie să înțelegem,  rezultatul referendumului a fost prea puternic, acum e clar atât pentru opinia publică internațională cât și pentru societatea grecească că Tsipras și-a trădat mandatul primit de la popor.

Este Tsipras ceva super-geniu machiavelic sau un parior nesăbuit care a fost luat prin surprindere de evenimente? Eu mă plasez ferm în a doua tabără, atât timp cât acceptăm următorul lucru: Tsipras și conducerea au urmat aceeași strategie de la bun început. Ei au crezut că dacă combină o abordare “realistă” a negocierilor cu o oarecare fermitate în declarații vor putea obține concesii de la europeni. Nu s-au pregătit niciodată pentru alte alternative. În schimb au devenit din ce în ce mai captivi față de aceasta strategie și când și-au dat seama că sunt captivi deja nu mai avea de ales. Ei au refuzat mereu orice altă strategie și au făcut să fie practic imposibil ca alta să fieimplementată atunci când încă mai era timp pentru așa ceva.

În interviul pentru NewStatesman de acumcâteva zile Varoufakis spune că o mică echipă de oameni din jurul său a lucrat în săptămâna de dinaintea referendumului la un plan alternativ care implica naționalizarea băncilor, emiterea de note promisorii și deconectarea Băncii Centrale de la BCE, deci unfel de ieșire graduală din Euro. Dar asta a venit mult prea târziu și aproape întreaga echipă economică a cabinetului a respins acest plan, sub influența lui Dragasakis. Planul lui Varoufakis a fost învins la un vot în cadrul cabinetului cu 4 la 2, Tsipras  a votat contra propunerii lui Varoufakis. Demisia lui Varoufakis era inevitabilă: “ În acea seară guvernul a decis să facă concesii majore celeilalte tabere (fără să ia în considerare alternativa Grexit-ului). Consiliul de lideri politici, în frunte cu prim-ministrul nostru, a votat pe premisa că orice s-ar întâmpla, indiferent ce face cealaltă tabără, noi nu vom răspunde în vreun fel care să îi provoace. Și în esență asta însemna să capitulăm. …Am încetat să mai negociem.”

Varoufakis demonstrează foarteclar că nu e vorba doar de bailout-ul grecesc, ci de fapt e vorbadespre suveranitatea fiecărui stat european și a principiuluidemocratic în sine. “Într-o lovitură de stat pe vremuri armapreferată pentru a înfrânge o democrație era tancul. Ei, de dataasta a fost vorba de bănci.” Referindu-se la Eurogrup spune “Ceeace avem este un grup non-existent care are cea mai mare putere de adetermina viețile europenilor. Nu răspunde față de nimeni, dinmoment ce nu există din punct de vedere legal; nu sunt ținuteminute; și e confidențial. Nici un cetățean nu știe ce sediscută acolo… Acestea sunt decizii aproape pe viață și pemoarte și nici un membru nu trebuie să răspundă în fațanimănui.”

Trebuie din nou menționatăcontinuitatea strategiei lui Tsipras. Acesta e și motivul pentrucare consider că cuvântul “trădare” nue unul potrivit dacăe să înțelegem ce s-a întâmplat. Evident, obiectiv vorbind sepoate spune că e vorba de o trădare a mandatului popular, căoamenii au dreptul să se simtă că au fost trădați. Ce cred eu căs-a întâmplat e că Tsipras a crezut cu sinceritate că poateobține un rezultat pozitiv dacă folosește o abordare centrată penegocieri și dovedindu-și buna-credință, și de asta a zisconstant că nu are un plan alternativ. A crezut că dacă seprezintă ca fiind un “european” loial, fără nici o “agendăascunsă”, atunci va fi răsplătit pentru asta. Pe de altă partea dovedit timp de câteva luni o capacitate de a rezista unorpresiuni tot mai mari și a făcut niște mișcări imprevizibile cuma fost referendumul și vizita sa la Moscova. El a crezut că asta ecombinația potrivită pentru abordarea problemei, și ceea ce seîntâmplă când urmezi strategia asta consecvent e că ajungiîntr-o poziție în care nu mai rămâi decât cu alegeri proaste.

Trebuie să facem diferența între elemente din cadrul Guvernului. Primul e aripade dreapta a Guvernului condusă de doi dintre principalii economiști, în esență Dragasakis, dar șiGiorgos Stathakis. Apoi avem conducerea, adică Tsipras și oamenii din jurul lui. Primul grup a urmat o strategie clară de la început – nu a fost vorba de niciun pic de naivitate din partea lor. Ei știau foarte bine că europenii nu vor accepta niciodată o ruptură cu memorandumul. De asta Dragasakis a făcut de la bun început tot ce a putut pentru a nu schimba logica de ansamblu a abordării [guvernului]. E clar că a sabotat orice tentativă a Syrizei de a avea un program economic propriu, chiar și unul care care să funcționeze într-un cadru care fusese aprobat de majoritatea partidului. El a crezut că cel mult se poate obține o variantă îmbunătățită a memorandumului. A vrut să aibă mână liberă pentru a negocia cu europenii fără ca el să iasă prea mult în față și a reușit să controleze echipa de negociere, mai ales după ce Varroufakis a fost marginalizat. În vara lui 2013 el a dat un interviu foarte interesant care a atras foarte multă atenție la momentul respectiv. Ceea ce propunea atunci nu era o variantă mai redusă a programului Syrizei, cu un cu totul alt program, era o variantă mai blândă a înțelegerii pe care tocmai o semnase Noua Democrație.

Apoi a fost cealaltă abordare, cea a lui Tsipras care e într-adevăr înrădăcinată în Europenismul de stânga. Cred că cea mai bună ilustrare e oferită de Euclid Tsakalotos. Când a fost întrebat ce l-a surprins cel mai mult de când e în guvern a răspuns că el e un profesor universitar, profesia sa e de a preda economie la o universitate, așa că atunci când a mers la Bruxelles s-a pregătit foarte serios, avea o serie de argumente pregătite și se aștepta ca și ceilalți să vină cu propriile contra argumente. Dar în schimb, a trebuit să facă față unor oameni care recitau la nesfârșit reguli și proceduri. În interviul pentru New Statesman Varoufakis spune lucruri similare despre experiențele sale, deși într-un stil mult mai combativ decât Tsakalotos. Din asta reiese foarte clar că acești oameni se așteptau ca confruntarea cu UE să aibă loc sub forma unei conferințe academice unde te duci să prezinți o lucrare bună și te aștepți să primesti răspunsuri raționale, argumente serioase.

Cred că asta spune multe despre stânga de astăzi. Stânga e plină de oameni cu intenții bune, darcare sunt complet nepregătiți pentru politica reală. Mai demonstrează ce fel de devastare mentală poate duce credința aproape religioasă în Europenism. Pentru acești oameni alegerea e între două lucruri: fie să fii “european” și să accepți cadrul actual, care reprezintă într-un fel un pas înainte față de vechea realitate a statelor-națiune, sau să fii “anti-european” ceea ce e egal cu revenirea la naționalism, o direcție reacționară, regresivă. Până la capăt acești oameni au crezut că pot obține ceva de laTroică, au crezut că între “parteneri” se va putea găsi o cale de compromis, că aveau în comun valori precum respectul pentru mandatul democratic și au crezut în posibilitatea unei discuții raționale bazate pe argumente economice.

Toată abordarea aparent mai agresivă a lui Varoufakis se reducea de fapt la același lucru, dar învăluit în limbajul teoriei jocurilor. El zicea că trebuie să jucăm jocul până la capăt și apoi ei se vor retrage, presupunând că paguba pe care ar trebui să o îndure dacă nu se retrag era prea mare pentru ca ei să o accepte. Dar ce s-a întâmplatde fapt a fost mai degrabă ca o luptă între doi oameni în care unul riscă să piardă un deget, iar celălalt ambele picioare. Cred că în cazul acesta putem vedea foarte clar ce fel de ideologie acționează în stânga europeană. Chiar dacă nu te subscrii în totalitate proiectului și chiar dacă ai îndoieli serioase legate de structura neoliberală și de conducerile instituțiilor europene, totuși te miști doar în limitele sale și nu îți poți imagina nimic mai bun în afara cadrului său.

Hai să vorbim din nou despre referendum, care sunt sursele principale ale votului OXI? Referendumul a avut loc în contextul în care aveam o criză de lichidități – băncile închise, un contra-atac isteric din partea mass-mediei și susținerea celorlalte partide pentru un “da”. Dar s-a întâmplat ceva ce a declanșat o contra-reacție de o scară enormă din partea grecilor de rând. Chiar și comentatorii cei mai mainstream au recunoscut că au fost alegerile cele mai divizate pe linii de clasă din istoria Greciei. În cartierele muncitorești aveai 70% sau mai mult pentru “nu”, în cartierele mai bogate aveai 70% sau mai mult pentru “da”. Contra-atacul isteric al forțelor dominante și situația concretă dramatică creată de închiderea băncilor și limitele asupra retragerilor de bani și așa mai departe, a făcut foarte ușor pentru clasele populare să identifice tabăra lui “da” ca fiind tot ceea ce oamenii normali urăsc mai mult la oligarhii.

Un alt aspect impresionant este radicalizarea tineretului. E prima dată de când a început criza că tineretul a facut o declarație așa unită. 85% dintre cei între 18 și 24 de ani au votat “nu”, ceea ce arată că această generație, care a fost complet sacrificată de memorandum, e foarte conștientă de viitorul pe care îl are în față și are o atitudine clară față de Europa. Ziarul francez LeMonde avea un articol în care se întreba cum de toți acești tineri care crescuseră cu Euro, programe Erasmus și Uniunea Europeană se întorceau acum împotriva ei, iar răspunsul era simplu: noi am văzut despre ce e vorba în Europa de fapt, și e vorba de austeritate, de șantajarea guvernelor alese democratic,Europa e despre distrugerea viitorului nostru. Asta explică și mitingurile masive, combative din acea săptămână, mai ales cele de vineri 3 iulie din Atena și din alte orașe mari din Grecia.

Peste tot se vorbea despre aceleași două lucruri: de ce guvernul făcuse atât de puțin până acum și de ce era așa de timid? Și mai întrebau oamenii ce se va întâmpla după ce “nu” va câștiga? Peste tot era o anxietate foarte mare legată de ce se va întâmpla după victorie. Eu nu mă așteptam ca “nu” să câștige cu 60%. Trebuie spus că în rândurile cadrelor de vârf ale Syrizei doar Lafazanis a prezis asta și foarte mulți și în rândul Platformei de stânga se așteptau la ceva gen 55%.

O a treia dimensiune este desigur cea a mândriei naționale. Asta explică de ce în afara centrelor urbane mari, unde liniile de clasă sunt mai neclare, în Grecia rurală și a orașelor mici, chiar și acolo votul pentru “nu” a câștigat o majoritate. Era un “nu” către Troică, era un “nu” către Juncker. Chiar și cei care erau sceptici în privința guvernului și care nu se identificau cu Syriza sau cu Tsipras percepeau situația ca și o tentativă clară de a umili un guvern ales și de a menține țara sub conducerea Troicii.

Unul din primele efecte avictoriei detașate a lui “nu” a fost că s-a accelerat dezintegrarea partidelor de opoziție. În seara în care s-a anunțat rezultatul acești oameni erau complet înfrânți – era cea mai dură înfrângere a taberei pro-austeritate de la începutul crizei. Era una mult mai clară și mai profundă decât cea din ianuarie, pentru că de atunci s-au regrupat și și-au mobilizat toate forțele, dar tot au suferit o înfrângere devastatoare. Nu au câștigat în nici o regiune a Greciei. Antonis Samaras, liderul Noii Democrații și fostul primministru a demisionat imediat [de la conducerea partidului]. Apoi, câteva ore mai târziu, această întreagă tabără a fost resuscitată și legitimizată de însuși Tsipras când a lansat o chemare pentru un “consiliu al liderilor politici” sub conducerea președintelui republicii, un susținător deschis al votului pentru“da” care a fost ales în funcție de către majoritatea Syriza în februarie. La acea întâlnire s-a întâmplat un lucru extraordinar: liderul taberei victorioase a acceptat condițiile taberei învinse. Asta, trebuie spus, e ceva unic în istoria politicii. Nu cred că am văzut așa ceva vreodată.

Imediat după referendum Guvernul a luat măsuri care să dezactiveze dinamica socială care începea să se dezvolte. La câteva ore după anunțarea rezultatelor finale a fsot anunțată această întâlnire a tuturor liderilor politici, care cumva a fixat o agendă complet diferită față de cea exprimată prin votul “nu”. Conținutul acelei agende era că orice s-ar întâmpla Grecia trebuia să rămână în zona Euro, mergând pe direcția lui Dragasakis. Cel mai accentuat element al declarației comune semnată de toți liderii politici – cu excepția Partidului Comunist din Grecia (KKE), care a refuzat să semneze, și de Naziști care nu au fost invitați – a fost că acest referendum nu a oferit un mandat pentru o ruptură [cu zona Euro] ci un mandat pentru negocierea unor condiții mai bune. Deci din acel moment înainte paguba era făcută.

Mai merită spus că ceea ce s-a întâmplat în acea săptămână a fost o radicalizare a opiniei publice. Puteai să simți și să auzi asta pe stradă, la locurile de muncă și în tot felul de spații publice. Oamenii simțeau că nu mai au nimic de pierdut, că erau dispuși să lupte. Spiritul combativ al mitingurilor de vineri era un alt semn. Era foarte impresionant. Personal, eu nu am mai văzut așa ceva din anii ’70.

Pe 11 iulie au fost votate în Parlament propunerile trimise de către Guvernul grec către Eurogrup. Guvernul acceptase posibilitatea unui nou plan de austeritate, acum cerea aprobarea pentru această inversare de poziție. Propunerile au trecut în final cu susținerea a 251 deparlamentari din 300, cu o susținere masivă din partea partidelor pro-austeritate. Deși nu e obligatoriu din punct de vedere legal, în istoria constituțională grecească atunci când un guvern își pierde controlul asupra majorității sale proprii, acea dedilomeni cum e numită (“majoritate declarată”), atunci guvernul ar trebui să organizeze noi alegeri. De asta au început imediat discuțiile despre noi alegeri. Noile alegeri au fost deja anunțate, trebuie doar stabilit când vor avea loc.

Concluzia acum e: toți parlamentarii din partea Platformei de Stânga vor respinge noul memorandum la următorul vot, cum a fost anunțat deja. Doi dintre cei mai importanți miniștri și personaje cheie ale Platformei de Stânga, Lafazanis și vice-ministrul pentru afaceri sociale, Dimitris Stratoulis au votat “nu” ca să fie clară poziția. Lafazanis a mai făcut și o declarație în care spunea că deși aceea e poziția politică a Platformei, ei nu încercau să dea jos guvernul. Toată lumea și-a dat seama că există o ruptură în interiorul grupului parlamentar Syriza. Următorul vot, care va determina viitorul Syrizei și al țării, va fi un vot asupra înțelegerii semnate duminică. Pot să spun că decizia Platformei de Stânga este de a revendica partidul și de a cere organizarea unui nou congres. Este foarte clar că această inversare de poziție a guvernului are doar o susținere minoritară în cadrul partidului.

Dacă partea radicală nu va putea recuceri partidul, atunci procesul care duce către dezintegrarea Syrizei va continua. Syriza așa cum o știm e terminată și divizările sunt absolut inevitabile. Tot ce rămâne de văzut e cum vor avea loc și ce formă vor lua. Aceasta a fost ținta Troicii, să blocheze reformele ținând Guvernul preocupat cu “negocierile”, apoi să forțeze o capitulare atunci când băncile rămâneau fără bani, apoi să producă rupturi în cadrul Syriza. Calul troian al Troicii a fost Dragasakis care conducea economiștii, tehnocrații. Probabil se va întâmpla o redesenare a majorității guvernamentale către ceva formă de guvern de “unitate națională” sau “mare coaliție”. Întreaga logică a situației ne îndreaptă în acea direcție. Cei patru miniștri ai Platformei de Stânga vor pleca săptămâna aceasta din guvern iar votul de mâine ( – miercuri) din Parlament asupra noii înțelegeri va valida existența unei noi majorități pro-austeritate, regrupând majoritatea parlamentarilor Syriza și pe cei al celorlalte partide. E așteptat ca până la 40 de parlamentari radicali din Syriza să respingă înțelegerea, ar putea fi urmați de unii din partea Grecilor Independenți. Deja liderul ToPotami se comportă ca și un ministru în așteptare și Dreapta discută deschis despre alăturarea la guvern, deși nici o decizie în acest sens nu a fost luată încă.

Înțelegerea semnată în acest weekend între Guvernul grec și Eurogrup este o continuare totală a terapiei de șoc aplicate consecvent Greciei în ultimii 5 ani. Merge mai departe decât orice ce a fost votat până acum. Conține un pachet de austeritate care a fost înaintat constant de luni de zile de către Troică, cu ținte pentru surplusuri primare foarte mari, creșterea veniturilor prin mărireaTVA-ului și al tuturor taxelor excepționale create în ultimii ani, prin tăierea din nou a pensiilor și a salariilor din sectorul public, pentru că reformarea grilei de salarizare în mod sigur va implica scăderi salariale. Există și schimbări instituționale importante, de exemplu fiscul devine complet autonom față de controlul politic, și astfel devine de fapt o unealtă în mâinile Troicii, la fel crearea unei alte comisii “independente” care să monitorizeze politica fiscală, abilitată să introducă automat tăieri orizontale dacă țintele stabilite pentru surplusul primar nu sunt atinse. Ce a mai fost adăugat, și asta face această înțelegere să fie mult mai feroce, sunt următoarele: în primul rând a confirmat că FMI-ul va fi aici definitiv. În al doilea rând instituțiile Troicii vor fi prezente mereu la Atena. În al treilea rând Syrizei nu i se permite să implementeze două dintre cele mai mari promisiuni ale sale, adică reabilitarea legislației muncii – sunt niște referințe vagi legate de cele mai bune practici europene în domeniu, dar era explicit spus că guvernul nu putea reveni la legislația anterioară – și creșterea salariului minim pe economie. Programul de privatizare va fi dus la un nivel incredibil –vorbim aici de privatizări în valoare de 50 de miliarde de Euro-deci absolut toate bunurile publice vor fi vândute. Nu doar atât, vor fi transferate toate într-o instituție complet independentă de Grecia. Era vorba ca aceasta să fie bazată în Luxemburg – defapt va fi bazată în Atena – dar va fi complet în afara oricărei forme de control politic. Acesta e un proces de tip Treuhand care a privatizat toate bunurile de stat ale Germaniei de est. Și cea mai puternică dintre măsuri e că toate legile date de guvern legate de politica economică și socială, cu excepția celei legate de criza umanitară – care e o variantă redusă a propunerii originale aSyrizei, în esență un gest simbolic – vor trebui abrogate.

Putem critica guvernul acesta pentru multe lucruri, dar faptul că încearcă să mute vina asupra ANEL ( – Grecii Independenți, partenerii de coaliție) e cel mai puțin relevant dintre ele. Chiar aș zice că cele mai șocante mișcări în domeniul apărării sau al politicii externe – de exemplu continuarea înțelegerii militare cu Israelul, desfășurarea unor exerciții militare în Mediterană cu Israelienii – toate aceste sunt sunt decizii luate de oameni cheie ai Syrizei, cum ar fi Dragasakis. Este foarte grăitor că el a reprezentat guvernul Grecia la recepția ținută de către Ambasada Israeliană pentru sărbătorirea a 25 de ani de la normalizarea relațiilor diplomatice dintre Grecia și Israel.

Totuși guvernul Syriza, în cele5 luni de negocieri, a reușit să îi facă pe greci să urască UE-ul mult mai mult decât au reușit Antarsya sau KKE în cei 20 de ani de retorică anti-UE.

Care e imaginea de ansamblu acum? Avem un memorandum, și avem o reconfigurare a majorității parlamentare. Acestea vor fi validate simbolic de votul care urmează, unde vom vedea majoritatea parlamentarilor Syrizei votând împreună cu partidele pro-austeritate pentru un nou memorandum, și din nou vom avea o ruptură între reprezentarea politică a țării și popor. Această contradicție trebuie rezolvată. Marea întrebare e ce nivel va avea mobilizarea socială împotriva tsunamiului de măsuri care vor cădea acum pe umerii muncitorilor și evident urgența cu care trebuie reconstituită o stângă anti-austeritate. Asta e evident cea mai mare provocare. Știm că avem unele elemente necesare reconstruirii stângii radicale, suntem conștienți de responsabilitatea grea care e pe umerii Platformei de Stânga, pentru că este cea mai bine structurată, coerentă și lucidă grupare din această parte a spectrului de forțe. Acesta va fi testul în lunile ce urmează.

Există doar două posibilități în situația Greciei, confruntarea și capitularea. Am avut parte decapitulare, dar am avut parte și de momente de confruntare care au fost conduse prost de către guvern. Evident că strategia “Euro-ului cel bun” și al “Europenismului de stânga” a dat greș, și mulți își dau seama de asta acum. Procesul referendumului a demonstrat asta foarte clar,testul a fost dus până la limitele sale extreme. A fost o lecție grea, dar necesară. Avem nevoie de succese politice, inclusiv la nivel electoral, pentru a declanșa noi cicluri de mobilizare.

Toată lumea din Guvern a fost absorbită în ultimele 5 luni de către așa-zisele negocieri, care sunt desigur, doar o glumă proastă. Cea mai bună descriere a fost oferită de către corespondentul ziarului TheGuardian, Ian Traynor, care a scris că un oficial al UE a le-anumit “un exercițiu de waterboarding ( – o formă de tortură) mental”. Toată energia Guvernului a fost folosită în “negocieri” în loc să se facă reforme reale. Troica a ținut presiunea asupra Syrizei zi după zi până când s-au terminat banii din bănci. Tot procesul negocierilor a dus la pasivitate și anxietate printre oamenii de rând și în cele mai combative sectoare ale societății, ceea ce le-a dus la epuizare. Înainte de referendum atitudinea oamenilor era “Noi nu mai suportăm genul ăsta de tortură, la unmoment dat trebuie să se termine.”

Syriza nu a implementat aproape nimic din programul său de guvernare. În cel mai bun caz miniștri Platformei de Stânga au reușit să blocheze unele procese, mai ales privatizările în sectorul energetic care fuseseră inițiate. Au câștigat un pic de timp și cam atât. Ceea ce am mai văzut în acea perioadă e că guvernul și conducerea au devenit complet autonome față de restul partidului.

Noi am fost neutralizați și depășiți de negocierile nesfârșite, de momentele dramatice. Abia când a fost prea târziu, în acea ședință a grupului parlamentar a fost făcută publică și a început să circule o variantă redusă de Grexit. E clar ar fi trebuit să ne pregătim de ieșirea din Euro mai devreme, fără aceasta alternativă nu am avut nici o posibilitate de negociere reală. Grexitul trebuia plănuit în mod practic dar s-a luat decizia politică de a nu se face pregătiri, ceea ce a eliminat orice alternativă reală în momentele critice. Genul acela de strategie în care arzi podurile a fost aplicată sistematic de către guvern. Asta a fost mai ales obsesia lui Ianis Dragasakis – el a făcut să fie imposibile orice mișcări de naționalizare a băncilor. Dragasakis e omul de încredere al marilor bănci și al marilor afaceriști din Grecia, el s-a asigurat ca nucleul sistemului va rămâne neschimbat după preluarea puterii de către Syriza.

A fost o greșeală că nu ne-am prezentat planul nostru alternativ mai repede, dar documentul a fost prezentat totuși în cadrul ședinței grupului nostru parlamentar și a fost înaintată ca și o declarație comună a Platformei de Stânga, implicând ambele sale componente, Curentul de Stânga și Rețeaua Roșie. Este absolut crucial să menținem coerența între aceste două componente. Dar e și mai crucial ca stânga din Syriza să opereze într-un mod coerent. Va fi o cursă între funcționarea și legitimitatea partidului pe de o parte și o cale de a recupera partidul de sub influența aripii Dragasakis pe de altă parte, ultima alternativă fiind ruperea Syriza și organizării unor noi alegeri. 

Costas Lapavitsas e unul din cei 5 oameni care au semnat documentul oferit de către Platforma de Stânga, care spune foarte clar că alternativa Grexitului e posibilă chiar și acum. Costas a accentuat atunci în declarația făcută în spatele ușilor închise, în ședința grupului parlamentar, că trebuiau făcute pregătiri practice pentru Grexit. Dar decizia politică de a nu se face astfel de pregătiri a eliminat orice posibilitate din punct de vedere material, de a avea alternative în momentele cele mai critice, practic nu s-a mai putut negocia nimic.

În ședința restrânsa a Cabinetului, în așa-zisul Consiliu de Guvern la care iau parte doar 10 miniștri, Varufakis a menționat în primăvară necesitatea de a lua în considerare Grexitul ca și o posibilă acțiune și de a face pregătiri pentru așa ceva. Pregătirile inițiale pentru Grexit făcute de Varufakis au fost vagi, el nu a avut timp să facă ceva mai bun căci a fost prea ocupat cu negocierile, a dormit 2 ore pe noapte timp de 5 luni. 

Nu toată lumea a fost învinsă în același fel și în aceeași măsură. Poporul grec știe și mass-media repetă constant că principala alternativă la Tsipras din interiorul Syrizei este Lafazanis și Platforma de Stânga. Avem o bază de la care să pornim un nou ciclu, o forță care a fost în avangarda acelei bătălii politice și care are o experiență fără precedent.

Despre Alex Imreh 0742-669918
Acest articol a fost publicat în Globalism neo-liberal, OXI și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:


Comentezi folosind contul tău Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s